Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Avva, erau doi oameni, unul monah şi unul mirean. Monahul s-a gândit de cu seara ca dimineaţa să lepede schima, iar mireanul s-a gândit să devină monah. Au murit, însă, amândoi în noaptea aceea şi nu au apucat să-şi plinească gândul. Ce li se va socoti lor, oare?”

Şi a zis bătrânul: „Călugărul a murit călugăr şi mireanul a murit mirean. Deci s-au dus întru cele în care au fost aflaţi”. [Pateric]

Fraţilor, vremea potrivită pentru pocainţă e chiar timpul de faţă. Fericit cel ce n-a căzut nicicum în mrejele vrăjmaşului. Dacă, însă, cineva a căzut, iar mai apoi a rupt plasele şi a scăpat fugind de la el, atâta vreme cât e în viaţa de acum, pentru mine şi acesta-i fericit. Căci, vieţuind încă în trup, a putut fugi de război, scăpând ca peştele din năvod. Peştele, atunci când e în apă, de-i prins şi rupe mreaja, se repede către adânc şi scapă. Dacă, însă, e tras pe uscat, nu mai poate să se ajute pe el însuşi.

Aşa şi noi, atâta vreme cât suntem în viaţa aceasta, am luat de la Dumnezeu putere şi tărie să ne rupem legăturile voilor duşmanului, să lepădăm povara păcatelor prin pocăinţă şi să ne izbăvim, [moştenind] Împărăţia cerurilor. De ne ajunge, însă, porunca aceea înfricoşătoare [a morţii], iar sufletul iese din trup şi trupul e pus în mormânt, nu mai putem să ne ajutăm pe noi înşine, ca peştele scos din apă şi pus bine în vas.

Frate, nu spune: „Azi păcătuiesc şi mâine mă pocăiesc”. Căci nu ştii nimic sigur. Pentru ziua de mâine [doar] Domnul va griji.

Sursa: Apoftegma Sfântului Efrem [Sirul]

Trebuie să facem binele în clipa de faţă şi nu să îl lăsăm pentru mai târziu. După moarte nu există îndreptare!


Everghetions, vol.1. Ediţia bilingvă. Sfânta Mănăstire Vatoped. Muntele Athos