Frica de Dumnezeu care naşte credinţa constituie primul pas, iar „nepătimirea sau învierea sufletului înainte de cea a trupului, cunoştinţa desăvârşită a lui Dumnezeu, este ultima treaptă a scării virtuţilor“ spune în cartea sa Sfântul Ioan Scărarul.

Între acestea două se desfăşoară viaţa celor care tind spre Dumnezeu. Dar pentru a străbate întreg intervalul dintre aceste etape este nevoie de trăirea atentă a prezentului care pregăteşte viitorul şi recuperează trecutul.

Fiecare clipă poate fi un moment al mântuirii, spune părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mănăstirea „Sfânta Maria“ Techirghiol, care ne desluşeşte în cuvinte filocalice tainele urcuşului spre Dumnezeu. Nejudecarea aproapelui, dobândirea unui duh de blândeţe, de pocăinţă şi, în final, iubirea faţă de tot ceea ce constituie creaţia dumnezeiască sunt temele abordate în interviul ce urmează.


Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte în cartea sa despre treizeci de trepte. Este obligatorie parcurgerea acestor trepte sau unele dintre ele pot fi sărite?

Momentul desăvârşirii este trăirea fără rezerve a primului moment în care te afli. Eşti pe poziţie de maximă dăruire să nu se piardă nici un timp. Moartea este o realitate. Nu vine să-i faci o cafea. Atunci îţi dai seama cât a fost de scump timpul pe care l-ai trăit până atunci. Nimic nu cruţă. Când suntem într-o lipsă, Dumnezeu este gata să ne ajute să fim înaripaţi. Deci trăirea momentului la maximă stare, aceea e desăvârşirea. Cât ţi-a fost cu putinţă, ai făcut. Nu sunt pentru nevoinţă, cât pentru o prezenţă continuă. Că nevoinţa dacă o faci, „Doamne am făcut, dă-mi şi mie ceva“… Pentru că vibraţia asta a inimii, a stării tale în comparaţie cu realităţile, cu veşnicia, e prezenţă. Cuvântul acesta veşnicie, fericire e foarte pretenţios, luat la nivelul nostru, cu mintea omenească sau cu nevrednicie pe ici pe colo. Dar cât îţi e cu putinţă, să faci act de prezenţă. Orice copil dacă doarme, mama nu-i dă nimic… că doarme. Dacă doarme mereu, mereu nu-i dă nimic. Sigur că doreşte să miorlăie şi el ceva să poată să-i dea ţâţă mamă-sa. De asta spun: o stare de prezenţă continuă.



Cum pot înainta duhovniceşte cei care nu au o instrucţie religioasă din cărţi precum Filocalia sau literatura religioasă de specialitate?

Sunt mulţi sfinţi care habar n-au ce-i aia Filocalie. Ăsta-i răspunsul.

Cum pot fi conştienţi pe ce treaptă a desăvârşirii se află?

Când mănânci şi când te saturi ştii că eşti sătul. Fă ceva! Întrebarea-i simplă, e directă, e îndrăzneaţă; răspunde, nu răspunde; înţeleg sau nu înţeleg; nu merge pe un fel de da şi nu. Ori da, ori nu.

Dacă pentru monahi retragerea din lume este începutul urcuşului spre desăvârşire, ce trebuie să facă cei căsătoriţi, cei care rămân în lume?

V-am spus. Dacă te saturi cu mămăligă, nu-ţi mai trebuie cozonac.

Din ce se naşte blândeţea? Cum să facem să fim blânzi?

E simplu. Să nu faci pe grozavul. Şi pe Terente. Vezi că eu sunt cel ce sunt. O cugetare simplă despre tine. E enorm. E atât de mult până la desăvârşire. Încât să ai o mulţumire sufletească cu ce ai în traista matale. Sigur dacă ţi-e foame, mănânci ce ai în traistă. Foamea nu te întreabă de calitate.

„Cine trăieşte momentul cucereşte viitorul şi nu se teme de trecutul negativ“

Osteneala duhovnicească făcută la tinereţe mântuie şi hrăneşte la bătrâneţe. Cum trăiţi acum prezenţa lui Dumnezeu?

Fiecare clipă, că e la tinereţe, bătrâneţe are momentul mântuirii. Fiecare moment. La bătrâneţe nu ţi se cer prea multe. Non multa sed multum. Nu multe, dar mult. Eram în spital şi nu mă găseam pregătit de moarte. La 96 de ani. Nu mă găseam pregătit. Pentru că e foarte pretenţios omul când se plasează. „Eu sunt cel ce sunt. Eu am făcut, eu am rupt, eu am dat şi haina de pe mine“… Nu merge. Trăieşte momentul. Cine trăieşte momentul cucereşte viitorul şi nu se teme de trecutul negativ. Trebuie o stare de prezenţă continuă. În tinereţe, marea greşeală e că zici: le fac mai la bătrâneţe. La bătrâneţe nu te ajută cu nimic făgăduinţa neîmplinită de la tinereţe. Sfântul Ioan Scărarul spune că pacea e mai mare decât dreptatea de patru ori. Deci o stare de prezenţă interioară, nu de nevoinţă. Că dacă faci nevoinţă, începi să ai pretenţii. „Că eu am făcut, Doamne dă-mi şi Tu ceva“… Nu merge. Starea mea de existenţă umană e permanentă cu mine. E şi permanenţa verbului în viaţă. Există o tendinţă de mai mult totdeauna. Eşti nemulţumit de tine. Nemulţumit, da liniştit. Problema are aspectele ei delicate. Nu te repezi vous pas, că vous allez poticner.

„Degeaba te grăbeşti dacă n-ai plecat la timp…“

De ce foloseşte Sfântul Ioan imaginea unei scări în lucrarea sa? De ce vede urcuşul ca pe o scară?

Dragul meu, ca să ştii unde-i poarta, trebuie să ştii unde-i răsăritul şi unde-i apusul; ca să ştii pe unde ieşi şi pe unde intri. Deci o stare de prezenţă continuă. Te învaţă şi răspunde la toate întrebările: Cine sunt? De ce sunt? Ce urmează? Vine moartea, care-i o realitate. Şi vă repet: nu vine să-i faci o cafea. Vine să te ia. Degeaba te grăbeşti dacă n-ai plecat la timp. Atunci o să vadă omul că sfaturile marilor părinţi despre gândul la moarte n-au fost simple vorbe. Avem o trăistioară fiecare cu faptele noastre. Trebuie să fie plină mereu, că nu se ştie cum va fi veşnicia. Te găseşte nepregătit. Spune un sfânt părinte, că dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor zilei morţii, sunt destul. Când soseşte moartea, atunci devii cel mai mare teolog. Atunci îţi dai seama că ai pierdut o viaţă întreagă, ţinând cont de faptul că cel mai scump lucru la Dumnezeu este timpul pe care ni-l dă să-l trăim. Ăsta-i cel mai scump. Pentru că la moarte începi să te grăbeşti. Că vezi toate. Intri într-un necunoscut, nu pe o mie de ani. Pe veci! Atunci îţi dai seama că se cutremură toate din tine. Degeaba te grăbeşti atunci dacă n-ai plecat la timp. Acum, o cruce-i scumpă de tot. Înconjurată de necredinţă, de o lume rea sau în sfârşit fără să te aştepte la poartă cu ceva. Îţi cere să-i dai, nu să-ţi dea. O stare de prezenţă continuă. Oriunde ai fi, orice vârstă ai avea. Dacă nu ştii că ţie-ţi este foame, foamea nu te întreabă. Dă de-a dreptul ca la câine, ca la lupi. Eu am multe amintiri triste cu lupi. Am 14 ani de închisoare, am trăit prin pustii. Vă spun: mă scuzau intemperiile care erau. Era o ninsoare de nu vedeai decât la cinci metri. A rătăcit lupul, ori eram încadrat într-o situaţie de apărare şi nu îndrăznea. Dar, în tot cazul, ceea ce am înregistrat e aceea că nu-mi dădeam seama că mă păzeşte Dumnezeu. Am avut momente când, judecând asupra lor cu limpezime, fără o ispitire din afară, (să mă ierte că n-am gândit bine), am văzut că a fost peste tot o desăvârşită lucrare divină. Aşa cum e cu noi cu toţi. Suntem prea iubiţi de Dumnezeu. Aşa şontorogi cum suntem, păduchioşi, suntem foarte iubiţi. De aceea eu consider că e o mare greşeală să vorbim de rău pe unul, pe altul. Păduchios, puturos, ţigănos, aşa îl iubeşte Dumnezeu. El l-a creat. Nu-l judeca tu. Într-o pustie, un părinte era împărtăşit de un oarecare ins, un cleric, dar netrăitor. Şi a aflat pustnicul că ăsta e netrăitor şi nu l-a mai primit să-l împărtăşească. Atunci Dumnezeu l-a luat în primire pe pustnic. Într-un vis îngrozitor, într-o zonă, într-o mare însetare un bubos scotea apă limpede dintr-o fântână şi dădea la lume. Toată lumea îi săruta picioarele acestui dătător de apă limpede. Dumnezeu i-a dat exemplu pustnicului. „De ce nu-l primeşti că e tot dătător de apă limpede? Tu l-ai judecat de faptele lui, dar Eu mă gândeam că prin el am ajutat pe alţii“. De aceea zic că nu-i bine să judeci. Mare greşeală. Atunci l-a primit cu scuze, cu iertare pe cel care îl împărtăşea. Nu te băga unde nu ai voie. Nu ai tu dreptul să judeci pe nimeni. Dumnezeu îl suportă aşa cum e. Câţi păduchioşi au intrat în rai şi câţi care au făcut pe drepţii se chinuie în iad… O judecată simplă şi obiectivă.

Ce legătură există între fericirile Evangheliei şi treptele Scării Sfântului Ioan Scărarul?

Faptele bune nu se măsoară. Că dacă mănânci un dulce, nu spui că e altul şi mai dulce. E dulce, e bun. Îl trăieşti. În orice situaţie ai fi, trăieşte potrivit cu situaţia în care trăieşti. Dar trăieşte. E nevoie să fii prezent.

De ce credeţi că a fost cea mai citită carte Scara Sfântului Ioan Scărarul în rândul monahilor şi nu numai?

E foarte practic şi te învaţă obiectiv. El spune lucrul ăsta: pacea e mai mare de patru ori decât dreptatea. Dreptatea nu ţi-o dă nimeni. Tu luptă, pentru că se stabileşte o relaţie de pace. Că poţi să discuţi orice; poţi să spui la căldura asta a sufletului şi a momentului pe care îl creează dialogul.

Dumnezeu ne-a creat să fim întru fericire veşnică cu El

De ce spune Sfântul Ioan că rugăciunea este judecată înainte de judecată?

Pentru că e o judecată. Uite: acum dumneata te judeci: „ce mi-ai făcut acum? Ce mi-ai făcut de azi dimineaţă până acum? Ce mi-ai făcut o viaţă întreagă?“ Pe urmă, te ia la judecată. În funcţie de nişte lucruri obligatorii pentru fiecare creştin. N-a lăsat Dumnezeu un om să nu înţeleagă măcar ceva. Chiar se spune, materializând discuţia, că mulţi fac binele fără să ştie că fac binele. Ce n-a făcut Dumnezeu ca să ne salveze? Nu ne-a creat decât pentru El, nu şi pentru dracul sau pentru oameni sau pentru nevoile omeneşti. Ne-a făcut singuri pentru El. Să fim întru fericire veşnică cu El. Dar fericire divină, nu fericire raţională, ca oameni. Oamenii nu-şi dau seama cât de scump e timpul pe care-l trăieşti. Şi chiar momentul ăsta între noi acum. Eu în funcţie de asta am răspuns. Să ai încredere desăvârşită în tot ce a spus Mântuitorul. Ce vreţi un dar mai mare ca acesta? Că noi am primit în dar pe Hristos şi am dat şi noi în dar pe Maica Domnului ca fire omenească. Desăvârşirea desăvârşită… A stat la dispoziţia noastră; a mea, a ta. Aşa cum suntem fiecare dintre noi. Suntem fiinţe create de Dumnezeu, restaurate de Dumnezeu, salvate de Dumnezeu încontinuu. Că fiecare moment are nevoie de ajutor divin. Actul de prezenţă este (eu consider ca duhovnic) cel mai simţit şi mai obligatoriu canon. Stare de prezenţă… Nu metaniile. Le faci, şi pe urmă spui: „Doamne, salutare că te-am ascultat; am făcut ce am putut“. Nu… O stare de prezenţă. Un copil al tău îţi spune: „Tată, înainte mă iubeai mai mult, astăzi văd că nu mă mai iubeşti“. Pe copilul tău îl iubeşti mereu. Dar şi copilul are obligaţie pentru tăticul lui. Deci o stare de prezenţă continuă împlineşte o stare de canon şi o obligaţie, ca un creştin creat şi salvat de Mântuitorul. Ca să ne salveze, gândiţi-vă că a fost jupuit, umilit, scuipat; şi era Dumnezeu. Nu îngrozeşte pe nimeni faptul ăsta? Că era Dumnezeu întrupat? Deci, ce n-a făcut să ne salveze? Este foarte important. Cât de important este momentul ăsta o să vadă fiecare la mormânt. Dar să nu fie prea târziu şi repede. Degeaba te grăbeşti. Totul e să pleci la timp. Vă spun asta ca un sfat de la un frate mai mare: de 96 de ani. Şi dacă vă spun, spun ca să ascult şi eu.

A fost necesară Crucea Domnului înainte de Învierea Lui

De ce foloseşte Sfântul Ioan expresia „fericita întristare“? Vă rugăm să o explicaţi.

Dragă, cât a fost de glorioasă Învierea Mântuitorului… ce stare de revenire, ce înălţare sufletească… Dar n-ar fi fost aşa de grozavă dacă n-ar fi fost Crucea mai întâi. Ăsta-i răspunsul. Suferinţa te trezeşte. Când ţi-e foame, ce să mănânci? Nu mănânci pentru ca să mănânci, mănânci pentru că ţi-e foame; nu mai întrebi pe nimeni. Ăsta-i lupul, ăsta-i câinele, ăsta-i omul. Omul care cere viaţă. Viaţa, omul o cere în relaţie cu veşnicia. Şi atunci, cât de scump e timpul şi suspinarea ta. Eşti liber să o faci de acum; cine te opreşte să te închini? Şi dacă te opreşte duşmanul, primeşti plată de erou că te-ai închinat când te oprea. Eu vă spun că am 14 ani de închisoare şi nu era lipsă de prezenţă. Şi mă gândeam: ce momente măreţe, să suferi… bineînţeles pentru ceva. Sufeream pentru Hristos. Eram conştienţi că dacă nu era Hristos, te vindeai pe doi lei şi scăpai de momentul ăla. Nu scăpai de veşnicie. Veşnicia, ca şi moartea, e o realitate. Nu vine pentru daruri deosebite: cafele şi dulceţuri. Vine să te ia. Atuncea să vedem: „Ce Mi-ai făcut cu viaţa ta, fiule?“ Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Nici o mamă nu o poţi învinui că nu ţi-a dat destul. Ţi-a dat tot că ţi-a stat la dispoziţia ta. Ţi-a dat şi sângele. Nu poţi să o învinuieşti că nu ţi-a dat. Dar pe Dumnezeu care a creat şi sângele ăla, şi laptele ăla, şi mama, şi fiul… Avem atât de pregnante şi de prezente exemple încât nu mai poţi să faci nici o mişcare. Trăire creştină şi gata! Astea ar putea fi momente pe care le trăieşte fiecare la moarte. Trebuie să spunem: „Ţie ţi-am dăruit Doamne toată viaţa mea“. Astea-s mobile care-l obligă pe orice creştin. „Lasă-l pe seama Mea, nu te băga unde nu ai voie. Nu-l judeca. Lasă-l aşa împăduchit. Mie mi-e drag de el aşa. Că nu am venit pentru împăraţi. Am venit pentru cerşetori“. Hristos a fost Împărat şi Cerşetor. Pentru cine a făcut-o, pentru îngeri? Pentru noi oamenii! Ce mai aşteptăm? Ce mai aşteptăm?! O trăire simplă de tot, dar o relaţie cu ceilalţi. Pe contul tău. Când eram mic, la ţară, am văzut o oaie care a dat din picior şi s-a culcat. Nu m-am sesizat, dar am văzut o altă oaie care a făcut la fel. Şi i-am spus mamei: „mămică de ce a dat“? „Se închină, mamă, se închină“, mi-a zis mama mea. Atâta mi-a trebuit. Va să zică oaia se închină şi eu să nu mă închin? Un exemplu simplu, o interpretare directă; nu poate să fie altă interpretare. Oaia aia am văzut-o cu ochii mei, dând cu piciorul, cu copita ei, dar eu am degetele care marchează Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Va să zică, sunt organizat. Fac parte din Crucea Mântuitorului şi mă bucur de Învierea Mântuitorului. Dar cere un lucru simplu, dar fără de care nu se poate. Nu te închini de parcă ai cânta la mandolină. Te închini trăit pentru nevoia pe care o ai. Şi atunci suferinţa rămâne ca o mare necesitate în viaţa omului. E o mare greşeală să cârteşti. „Slavă Ţie, Doamne, numai dă-mi putere să suport“! Asta-i poziţia celui care a fost arestat la Aiud 14 ani în zarcă. În Aiud există altă închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru românii de pe vremea aia. Nu mă interesează că am stat în zarcă; m-am folosit sau nu m-am folosit… Am văzut cât face duşmănia şi momentul istoric. A fost necesară Crucea înainte de Învierea Mântuitorului.

Desăvârşirea cuprinde trei etape: purificarea, iluminarea şi contemplarea. Cum trebuie să le vedem pe acestea?

Eu v-aş întreba de ce vedeţi problema asta ca nişte lucruri necesare? Raţional aţi procedat, raţional vi se răspunde. Fă ceva pentru sufletul tău! Dacă recunoşti că există Dumnezeu. Pentru că în momentul ăsta istoric sunt oameni care nu recunosc că există Dumnezeu. Îngrozitor e lucrul ăsta. Şi mata te-ai aşezat pe poziţia asta negativă, ca să pui întrebarea. Cum priviţi, furăm un răspuns de la altcineva la întrebarea pe care o puneţi. Mă întrebi de ce mă închin? Chiar dacă te închini neştiind ce faci, tot e un lucru câştigat… că nu furi, că nu curveşti, că nu ucizi. Suntem creaţi, repet, numai pentru El, nu şi pentru altcineva. Pentru El, ţinând cont de învăţătura Lui. Nu pentru îngeri, dragilor, nici pentru El… în sensul că Dumnezeu e Dumnezeu; numai şi numai pentru tine. Vezi, dacă tatăl tău îţi cumpără nişte ghete şi vine şi ţi le arată; tu dormi… „Uite tată! Ţi-am luat nişte ghete!“. Poţi să-i spui tatălui tău: „nu-mi trebuie aşa ceva“? Nu ştiu dacă spui, dacă nu-i mai mare jignire. Ce n-a făcut săracul să fericească copilul? Să deschidă ochii pe nişte ghete, nu pe nişte icoane. Ce n-a făcut Dumnezeu? Nu ne-a făcut decât singuri numai pentru El. Ca să fim împreună cu El în vecii vecilor. Astea sunt etape, viaţa omului. Dar fericirea-i veşnică: sau iadul, sau raiul.

Sursa: Ziarul Lumina