Avva Mios a fost întrebat de un ostaş dacă Dumnezeu primeşte oare pocăinţa. Iar el, după ce l-a învăţat cu multe cuvinte, a zis: „Spune-mi, iubite, dacă ţi se rupe mantia, o lepezi?” A răspuns acela: „Nu, ci o cos şi o port iarăşi”. I-a zis Bătrânul: „Dacă tu ai grijă de haina ta, oare Dumnezeu nu se va îngriji de făptura Lui?”

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Am făcut păcat mare şi vreau să mă pocăiesc* trei ani”. Îi zice Bătrânul: „Mult este”. Iar cei de faţă au zis: „Până la patruzeci de zile?” Şi iarăşi a spus: „Mult este; ci eu zic că, dacă din toată inima se pocăieşte omul şi nu mai continuă să facă păcatul, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu”.

Un altul iarăşi l-a întrebat pe acesta: ” Dacă un om cade în vreo greşeală şi se întoarce, îl iartă Dumnezeu? Şi i-a răspuns Bătrânul: „Dumnezeu, Cel care a poruncit oamenilor să facă aceasta, nu o va face mai vârtos El Însuşi?

Căci a poruncit lui Petru să ierte celor ce greşesc şi se pocăiesc până la şaptezeci de ori câte şapte [Matei 18.22]”.

Altul, iarăşi, l-a întrebat: „Ce este pocăinţa pentru păcat?” Şi a spus Bătrânul: „A nu-l mai face de acum înainte. Căci de aceea s-au chemat drepţii neprihăniţi, pentru că au părăsit păcatele şi s-au făcut drepţi”.

Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe: „Ce voi face, Avva, că am căzut?” Îi zice Bătrânul: „Ridică-te iarăşi”. Zis-a fratele: „M-am ridicat şi iarăşi am căzut”. A răspuns Bătrânul: „Ridică-te iarăşi şi iarăşi”. Şi fratele a zis: „Până când?” Iar Bătrânul: „Până când te va găsi moartea fie lucrând binele, fie căzând. Căci în ce este aflat omul, întru aceasta se şi duce”.

Un frate şedea într-o chilie în Egipt, petrecând cu multă smerenie. Şi avea o soră în cetate, care trăia în desfrânare şi pricinuia pierzare multor suflete. Necăjindu-l de multe ori Bătrânii, în cele din urmă l-au înduplecat pe frate să se coboare la ea, că poate, sfătuind-o va înceta păcatul ce se făcea printr-însa.

Cum a ajuns Părintele în locul acela, văzându-l oarecare cunoscut, a dat fuga şi i-a vestit surorii sale: „Iată, fratele tău este la poartă”. Înmuindu-i-se inima, ea i-a lăsat ibovnicii cărora le slujea şi s-a repezit afară cu capul descoperit, pentru a-şi întâmpina fratele. Încercând să-l îmbrăţişeze, îi zice fratele: „Buna mea soră, fie-ţi milă de sufletul tău, căci prin tine mulţi se pierd; cum vei putea suferi chinul cel veşnic şi amar?”

Iar ea, cutremurându-se, îi zice: „Ştii să mai fie de acum mântuire pentru mine?” A răspuns fratele: „Dacă vrei, este mântuire”. Iar dânsa, aruncându-se la picioarele fratelui, îl ruga să o ia cu el în pustie. I-a zis, dar, dânsul: „Pune-ţi acoperământul pe cap şi vino după mine”. Iar ea a spus: „Să mergem [acum], că mai de folos îmi este să umblu în chip necuviincios, cu capul gol, decât să mai intru în locul unde se lucrează nelegiuirea”.

Cum mergeau ei, fratele o sfătuia spre pocăinţă. Însă văzând nişte călători, care veneau spre dânşii, îi zice: „Pentru că nu toţi ştiu că eşti sora mea, mergi puţin mai înapoi pe cale, până trec cei care vin”. Iar ea s-a îndepărtat. După aceea îi zice: „Să mergem în calea noastră, soră”. Ea, însă, nu-i răspunse. Întorcându-se după dânsa, o află moartă; şi văzu tălpile picioarelor ei însângerate, căci era desculţă. Când fratele le-a vestit Bătrânilor cele întâmplate, aceştia nu cădeau la înţelegere [de s-a mântuit ori ba]. Dumnezeu, însă, i-a descoperit unuia dintre Bătrâni despre dânsa: „Cum nu s-a îngrijit deloc de nici un lucru trupesc, ba chiar şi-a dispreţuit trupul, fără să suspine pentru asemenea răni, i-am primit ei pocăinţa”.

Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire!

Sursa: Apoftegme din Pateric

Everghetions, vol.1. Ediţia bilingvă. Sfânta Mănăstire Vatoped. Muntele Athos