Duminica Sfântului Ioan Scărarul

Evanghelia de la Marcu capitolul 9 versetele 17-32.

Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor.

Este numită şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în această duminică se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deşi el este pomenit în fiecare an în data de 30 martie.

Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume: a vindecat de necredinţă sau de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală şi a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

† Prea Fericitul Daniel, predică audio.


Slăbirea credinţei întăreşte lucrarea diavolului asupra omului

Evanghelia evidenţiază, pe de o parte, cât de multă suferinţă a întâlnit Iisus Hristos în acest copil care era chinuit de demon şi cât de puţină credinţă a întâlnit la tatăl lui. Multă suferinţă, pe de o parte, şi puţina credinţă, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând „Am încercat să îl aduc la ucenicii Tăi şi l-am adus, dar ei nu l-au putut vindeca“, S-a tulburat pentru că ştia pricina nevindecării copilului, şi anume credinţa slabă a tatălui şi nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuşi Iisus nu l-a mustrat pe tatăl copilului în mod direct, ca să nu mai adauge la multa lui suferinţă şi durerea mustrării, ci, pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărţit în două, adică unii Îl acceptau pe Hristos crezând în El, iar alţii se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi, până când vă voi mai răbda?“

Prin aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne arate, indirect, că foarte adesea diavolii au putere asupra oamenilor doar când slăbeşte credinţa în popor. Cu cât slăbeşte mai mult credinţa în popor, cu atât demonii au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i, prin suferinţă, să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu. Mai ales când suferă un copil nevinovat. Cea dintâi atitudine pe care poate să o aibă cineva slab în credinţă este revolta sau răzvrătirea. Sfinţii Părinţi ai Bisericii – mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur -tâlcuind această Evanghelie spun că, adesea, demonii chinuie pe oameni şi produc boli şi suferinţe sau încercări, ca oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, să hulească pe Dumnezeu, mai mult decât să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Mustrarea Domnului nu înseamnă micşorarea milei Lui faţă de om

Când însă a văzut suferinţa copilului, Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Aduceţi-l la Mine“. Deci şi atunci când mustra pe cei prezenţi pentru necredinţa lor, Iisus rămânea în starea de iubire faţă de om. Mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui faţă de omul în suferinţă. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Iisus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire încât este aruncat când în foc, când în apă, trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinţei copilului, tatăl acestuia a zis cu o anumită nădejde firavă în suflet: „De poţi face ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi.“ Acest dacă poţi face ceva exprima o credinţă slabă şi o speranţă firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător, şi totuşi încurajator, Iisus i-a răspuns: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede“.

În acel moment, tatăl copilului a simţit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui, personal, nu în general mulţimii care asculta. Atunci tatăl copilului şi-a recunoscut vina, adică puţina lui credinţă, şi, căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“. Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit de îndoială, de necredinţă sau, mai precis, de credinţă slabă şi, cu multă smerenie, proprie căinţei, a zis: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“.

Pocăinţa şi multa smerenie ale tatălui aduc vindecarea fiului bolnav

În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credinţă, iar în partea a doua el a recunoscut că s-a întărit în smerenie, recunoscând că nu a avut credinţa suficient de tare pentru a fi vindecat copilul său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punctul de vedere duhovnicesc, ca schimbare de atitudine şi de stare duhovnicească. Mai întâi, lacrimile arată starea lui de căinţă pentru credinţă puţină, sau credinţă amestecată cu îndoială, şi cuvintele „Cred, Doamne“ arată dorinţa lui de a-şi întări credinţa. Iar cuvintele „ajută necredinţei mele!“ arată pocăinţa, smerenia lui. Căci nu a mai zis: ajută credinţei mele puţine, ci a numit puţina lui credinţă necredinţă. Şi îndată după ce Iisus a îndreptat pe acest om şi l-a întărit în credinţă, i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: „Ieşi din el şi să nu mai intri în el“. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic şi l-a aruncat la pământ. Însă el zăcea la pământ, încât unii credeau că el murise. Dar Iisus l-a luat de mână, l-a ridicat în picioare şi l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna.

Tatăl compătimitor devine glasul suferinţei copilului posedat de demoni

Când a văzut căinţa lui până la lacrimi şi mărturisirea întru smerenie a necredinţei sale, dar şi dorinţa de a crede mai puternic, şi efortul său, Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit dorinţa acestui tată sărman, care nu a zis „ajută pe copilul meu“ sau „fie-Ţi milă de el“, ci a zis „ajută-ne, fie-Ţi milă de noi“. Deşi suferea doar copilul, toată suferinţa lui se transfera şi tatălui său. Toată suferinţa copilului era împărtăşită şi de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinţei copilului chinuit de un duh mut şi surd. Şi, pentru că era stăpânit de un duh mut şi surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-şi exprime suferinţa. Tatăl devine glasul suferinţei copilului. De aceea foloseşte pluralul: „Ajută-ne, fie-Ţi milă de noi“. Mântuitorul Hristos, văzând rugăciune fierbinte şi credinţă puternică, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil şi să nu mai intre niciodată. Iar duhul a ieşit din copil, însă copilul era căzut la pământ ca şi când ar fi fost mort. Atunci Mântuitorul l-a ridicat şi l-a dăruit tatălui său. Numai acum tatăl îl are pe copil cu adevărat. Cât era bolnav şi posedat de duhul necurat, duhul necurat stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Iisus Hristos are milă şi de tatăl copilului, care se pocăieşte recunoscându-şi puţina lui credinţă, dar şi de copil, pe care îl eliberează de duhul necurat ce îl chinuia şi căruia îi redă sănătatea – îl redă pe copil tatălui său şi arată lumii milostivirea Lui cea vindecătoare.

Hristos descoperă ucenicilor ştiinţa vindecării de demoni

Evanghelia ne spune că, după ce Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui erau nedumeriţi şi se întrebau – în sinea lor şi între ei – de ce nu au putut ei înşişi să scoată demonul din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, în taină, L-au întrebat pe Mântuitorul: „De ce nu am putut noi să scoatem pe diavolul din acel copil?“ Iar Mântuitorul, ca un Învăţător înţelept, le-a spus ceea ce le lipsea, le-a arătat ştiinţa vindecării de demoni a oamenilor prin rugăciune şi prin post. Ei primiseră de la Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a scoate duhuri necurate şi de a vindeca orice boală şi neputinţă din popor, dar nu înţelegeau de ce această putere nu devenise operantă, de ce nu devenise lucrătoare. Atunci Mântuitorul Hristos îi vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică: nu este suficient să porunceşti demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl chinuie, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască, şi nu doar în cuvinte, ci în toată fiinţa ta. Trebuie să fii plin de Duhul Sfânt ca să poţi alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiţi de acestea. Iar Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, se dobândeşte prin rugăciune, prin cerere, prin stăruinţă, prin invocare a harului lui Dumnezeu, a ajutorului Lui şi prin postire. Când omul posteşte, se smereşte şi când se smereşte mai mult, rugăciunea sa devine fierbinte. Prin smerenie se goleşte de sine, de egoism, şi se umple de prezenţa iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu.

Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt

Apostolii învaţă de la Mântuitorul Iisus Hristos că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de legătură vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post, întrucât demonii nu se tem nici de discursuri, nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, şi se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, Care singur poate alunga duhurile rele din oameni. Prin această învăţătură, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată cât de necesară, de vie şi de puternică, de eliberatoare – de patimi drăceşti, de duhuri necurate, de boală şi neputinţă – este rugăciunea unită cu postul. În mod voit Biserica a ales această lectură din Evanghelia după Sfântul Marcu, ca să ne arate că în perioada Postului Mare avem nevoie de rugăciune fierbinte, de postire multă adăugată la credinţa puternică.

Postirea schimbă setea şi foamea noastră fizice în foame şi sete după Dumnezeu

Sfinţii Părinţi, rugători şi postitori, care se luptau mult cu patimile egoiste, numesc patimile acestea „demoni“ sau „duhuri rele“. De pildă, ei numesc lăcomia „demonul lăcomiei“. Pentru a înţelege această vorbire a lor, trebuie să înţelegem mai întâi lupta lor. Ei au văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului şi ale sufletului spre a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: „Doamne, nu am fiică, ci trup, care cumplit se îndrăceşte.“ Prin această luptă cu patimile, cu ispitele, care nu vin doar de la trup, ci şi de la duhurile necurate, invidioase pe om, pentru că omul se apropie de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi ne învaţă cât de mare este puterea rugăciunii unite cu postul. Postirea schimbă setea şi foamea noastră fizice în foame şi sete duhovniceşti, după Dumnezeu. Dacă ne hrănim cu prezenţa lui Dumnezeu din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie, atunci devenim puternici, pentru că puterea sau harul lui Dumnezeu ne ajută să biruim patimile şi ispitele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii noastre păcătoase.

În plus, Evanghelia din această duminică ne arată şi grija părinţilor pentru copii. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă a avut la început o credinţă mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza suferinţei copilului, pe care o împărtăşea şi el, a venit la Hristos, iar Hristos Domnul lui i-a întărit credinţa şi copilului i-a luat suferinţa. Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toţi părinţii, care au copii bolnavi sau chinuiţi de rele, să vină la El, cerând ajutorul Lui.

De aceea, Evanghelia duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paşti este una a vindecării, a speranţei cultivate prin credinţă întărită şi prin rugăciune fierbinte însoţită de post.

Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii şi al pocăinţei

Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este unită cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a secolului al VII-lea.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinţei şi al pocăinţei. În cartea sa numită Scara virtuţilor sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi şi să dobândim virtuţile, iar smerenia şi iubirea sunt virtuţile cele mai mari pe care el le descrie în cartea sa. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuţilor dobândite prin credinţă puternică, prin post şi rugăciune, este un dascăl al întregii creştinătăţi. Cartea lui, Scara, a fost citită ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul, în mediul monahal. Şi astăzi, în unele mănăstiri, este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările acestei duminici el însuşi „scară a virtuţilor“, „lauda monahilor“, „luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii“.

Pocăinţa, smerenia, lacrimile, toate nevoinţele de care se face pomenire în Scara Sfântului Ioan au ca scop curăţirea noastră de patimi şi creşterea noastră în virtuţi. Aceste virtuţi sunt adunate în suflet ca flori de lumină pentru a le oferi Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Sfintelor Paşti. Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii, al postirii, al pocăinţei, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este şi chemat să se roage pentru noi. El e nu numai un model, o icoană duhovnicească, ci şi un rugător pentru noi. De aceea, noi îl rugăm pe Sfântul Ioan Scărarul să ne ajute să simţim puterea lui Hristos Care l-a vindecat pe copilul demonizat îndrăcit şi să vindece sufletele şi trupurile noastre de toată patima, de toată ispita, de toată nevoia şi să ne dăruiască bucuria vindecării pe care a simţit-o tatăl copilului vindecat şi copilul însuşi, spre salva lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin.

Sursa: Ziarul Lumina.