Cuviosul Părintele nostru Ioan din Lycos […] a povestit următoarea întâmplare:

Era odată în cetate un tânăr, care păcătuia greu şi în tot chipul, dar cu mila lui Dumnezeu s-a străpuns la inimă de multele sale păcate. Ducându-se în locul în care se aflau mormintele, s-a zăvorât într-unul dintre acestea şi îşi jelea viaţa de mai-nainte, căzut cu faţa la pământ şi înăltând necontenit suspinuri din străfundul inimii.

Trecând astfel o săptămână, într-o noapte s-au apropiat de el diavolii care îi vătămasera viaţa până atunci, răcnind şi zicând: „Unde este acel spurcat care, dupa ce a umblat îndeajuns în desfrânare, acum, dintr-odată şi la vreme nepotrivită, ni se arată bun şi cumpătat? Iar când nu se mai poate, atunci vrea să trăiască creştineşte şi în bună rânduială? Ce bine mai aşteaptă pentru sine, fiind plin de răutăţile noastre? Nu te scoli degrabă de acolo? Oare nu vei veni împreună cu noi la cele obişnuite? Te aşteaptă desfrânatele şi cârciumarii; nu vii să te desfeţi de poftele tale? Orice nădejde ţi s-a stins şi, dacă te omori în felul acesta, îndată te va ajunge judecata. Pentru ce, dar, te grăbeşti spre pedeapsă, nenorocitule? De ce te lupţi să-ţi vină mai repede osândirea? Ai lucrat toată fărădelegea, te-ai făcut datornic nouă tuturor, iar acum îndrăzneşti să fugi? Nu răspunzi? Nu te alături nouă? Nu ieşi de aici împreună cu noi?”

Cum acela stăruia în tânguirea inimii* şi nu răspundea, nici nu-şi pleca urechea, diavolii, nimic izbutind, l-au înălţat şi l-au chinuit cumplit. Şi după ce i-au strivit tot trupul cu cazne, l-au lăsat pe jumătate mort şi s-au dus. Iar el, suspinând din nou, cu pocăinţă neşovăielnică, a rămas neclintit.

Între timp îl căutară şi rudele lui, care găsindu-l şi aflând pricina necazului, stăruiau să-l ducă acasă. Acesta însă nu primi. Apoi, în noaptea următoare, veniră iarăşi diavolii şi îi pricinuiră cazne mai grele decât cele dinainte. Şi după ce rudeniile sale l-au cercetat din nou şi nu l-au înduplecat să se mute din acel loc – zicând el că mai bine să moară decât să cadă în desfrâul de odinioară – a treia noapte abia scăpă cu viaţă de diavolii care se năpustiră fără mila asupra lui cu cazne.

Văzând diavolii că nu dă înapoi, s-au îndepărtat, strigând: „Ai biruit, ai birui, ai biruit!” Şi de atunci n-a mai întâlnit nici o primejdie, ci a lucrat în curăţie până la sfârşitul vieţii sale, locuind în mormânt şi fiind cinstit de Dumnezeu cu puteri şi arătări de minuni.

*tânguirea inimii: starea lăuntrică de străpungere, însoţitor nedespărţit al omului care simte neputinţa şi netrebnicia firii sale căzute, pricepe cât L-a mâhnit pe Hristos şi se pocăieşte pentru păcate. Despre tânguirea inimii vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul în Cuvântul 7 al Scării

Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire!

Sursa: Apoftegma Sfântului Paladie

Everghetions, vol.1. Ediţia bilingvă. Sfânta Mănăstire Vatoped. Muntele Athos