Sfinţii Părinţi ai creştinismului spuneau în repetate rânduri că puterea Bisericii se întemeiază pe sângele martirilor, al mucenicilor, al celor care au jertfit pentru credinţa lor până şi viaţa.

Îi prăznuim cu respect, îi avem trecuţi în calendare, în sinaxare, în diferitele scrieri aghiografice şi, dacă vrem, putem afla multe despre viaţa şi moartea lor pentru Hristos şi pentru Biserică. Ne tulburam şi ne înfiorăm atunci când aflăm detalii despre supliciile suferite, despre felul în care mucenicii şi-au privit cu seninătate moartea, sau chiar au căutat-o, atunci când orice altă soluţie de supravieţuire ar fi însemnat renunţarea la Hristos. Ne întrebăm, chiar, dacă nu cumva anumite acte martirice sunt la limita ereziei, câtă vreme seamană nedorit de mult cu nişte sinucideri, poate un pic fanatice.

Minţile noastre de oameni moderni analizează, cuantifică, clasifică şi etichetează în conformitate cu un mod de gândire mult diferit de cel al perioadei creştinismului timpuriu, când Biserica s-a întemeiat, într-adevăr, pe sângele celor morţi pentru credinţă şi în care moartea pentru o cauză era nu doar dezirabilă, dar era considerată chiar nobilă. Poate, însă, că prea multă raţionalizare, prea multă intelectualizare a credinţei duce la filosofarea păguboasă a unor fapte de credinţă extreme, dar sublime, prin care creştinismul s-a întărit şi s-a rafinat doctrinar şi instituţional. Poate că înţelegerea mai simplă, dar mai directă, de tipul celei ţărăneşti, ar putea fi o cheie mai potrivită pentru receptarea şi interiorizarea unui act atât de radical precum mucenicia. Poate că ar merita să ne lasam cuceriţi şi educaţi de uriaşa tradiţie populară, care a negociat cu creştinismul în diferite direcţii, aşa încât şi-au împrumutat reciproc ritualuri şi învăţături, precum mucenicii sau măcinicii. Oare?

Cu tot respectul sincer pe care îl simt pentru folclor şi pentru tradiţii, pe care le consider vitale pentru definirea şi existenţa oricărei naţiuni, am câteva reţineri atunci când vine vorba despre utilitatea amestecării credinţei creştine cu credinţa populară. Cred, bunăoară, că acceptarea unor compromisuri care aduc în creştinism credinţe şi ritualuri străine este nocivă, câtă vreme de foarte multe ori acestea ajung să capete mai multă autoritate decât învăţăturile creştine!

Voi pomeni doar superstiţiile legate de nuntă sau înmormântare, despre care am mai scris. De asemenea, cred că tolerarea acestor compromisuri şi amestecuri duce la relaxarea conştiinţei religioase a credincioşilor creştini, care ajung deseori să reţină ritualurile păgâne acceptate în creştinism în detrimentul fondului creştin de învăţături.

Voi exemplifica tocmai prin cinstirea adusă mucenicilor, în această perioadă. Nu cred că greşesc şi nici că exagerez atunci când afirm că pentru cei mai mulţi credincioşi creştini ortodocşi români prăznuirea mucenicilor este mai degrabă un festin gastronomic decât o sărbătoare bisericească. Mai exact, cred că lumea ştie mai degrabă cum se prepară „măcinicii“, în tavă sau în supă, decât să ştie ce s-a întâmplat la Sevasta. Mai cred şi că cei mai mulţi creştini se rezumă la a aprecia fineţea unor „măcinici“ bine gătiţi, sau poate mai ştiu câteva credinţe populare legate de ei, decât să înveţe câte ceva despre mucenici. Ba chiar îndrăznesc să spun că mulţi nici nu ştiu decât cuvântul „măcinic“, cu referire la produsul gastronomic, şi nu cuvântul „mucenic“, cu referire la  martirii creştini.

De aceea, susţin ideea unei catehizari urgente şi corecte a credincioşilor ortodocşi români, aşa încât, fără a minimaliza rostul şi valoarea tradiţiei populare, aceasta să fie bine sepărată de învătăturile şi practicile creştine, cel puţin în mintea credinciosului.

Consecinţa ar fi eliminarea confuziilor şi a superficialităţii, ale căror efecte nedorite se vor simţi în generaţia de mâine, care, ieşită de sub nostalgia patriotardă a părinţilor, nu va mai şti nimic corect nici despre credinţă, nici despre folclor.

Nu vreau ca lucrurile să sune dramatic, dar cred că orice amânare ar putea duce la situaţia din Occident, unde nu mai există Naşterea Domnului, ci X-mas, nu mai există Ziua Morţilor şi a Tuturor Sfinţilor, ci Halloween, şi nici Sfântul Valentin, ci Valentine Day. Iar mucenicia şi martirajul sunt reduse la actele sinucigaşe ale celor din Brigăzile Martirilor Al Agca, sau alte organizaţii teroriste, care nu au nimic în comun cu credinţa.

Ar fi mare păcat să ajungem şi noi tot aici!

Sursa: Cristian Tabără. Lumea Credinţei (martie 2005)