Omul are vocaţie teologică o spune categoric Sfântul Vasile cel Mare:

„Dumnezeu l-a creat pe om ca o făptură care a primit porunca să devină Dumnezeu”.

Această afirmaţie a fost preluată de Sfântul Grigorie de Nazianz. Ea vrea să spună că, de fapt, adevărata împlinire a omului nu este posibilă în afara relaţiei sale personale cu Dumnezeu. Deci existenţa omului este „teo-centrică”. De aceea tot Sfântul Vasile cel Mare numeşte pe om „plantă cerească”, adică o fiinţă care îşi are rădăcinile în cer şi este chemată să-şi deschidă frumuseţea sa tainică pe pământ. Din această cauză, între toate celelalte făpturi, omul are înaintea lui Dumnezeu o valoare şi o demnitate veşnică.

Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând textul din Geneză: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră”, spune:

„Omul este mai de cinste decât toate fiinţele văzute. Pentru el au fost create toate acestea: cerul, pământul, marea, soarele, luna, stelele şi toate fiinţele necuvântătoare.[…] Cel ce avea să aşeze pe om ca împărat peste toate cele de pe pământ a creat mai întâi toată această podoabă şi apoi a făcut pe om, arătând prin aceasta cât este de cinstită această fiinţă”.

Sfântul Grigorie de Nazianz s-a ocupat şi el de problema omului şi de vocaţia sa teologică şi, interpretând textul din Geneză, scrie:

„Din ţărână şi din suflare, omul a fost creat chip al Celui nemuritor, căci atât în trupul său cât şi în sufletul său stăpâneşte firea cea duhovnicească. De aceea, fiind luat din ţărână, sunt legat de viaţa de aici, dar fiind şi suflare dumnezeiască port în minte dorul după viaţa veşnică”.

Deci, în viziunea Sfinţilor Trei Ierarhi, omul este o fiinţă care trăieşte în timp, dar călătoria sa temporala are ca ţintă finală veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu.

Omul se deschide spre veşnicie nerefuzând timpul şi istoria, ci asumându-şi-le printr-o libertate deplin responsabilă, care poate să-l conducă la maturitatea întâlnirii cu Dumnezeu sau, din nefericire, la eşecul acestei întâlniri, prin separarea sa de Dumnezeu. În această separare constă de fapt păcatul, care închide timpul în faţa veşniciei şi-l deschide spre înserarea morţii, a neantului şi a suferinţei.

Păcatul înseamnă pervertirea vocatiei teologice a omului şi închiderea lui într-un orizont egoist şi egocentric.

Sfântul Grigorie de Nazianz deplânge condiţia omului separat de Dumnezeu şi orientat spre moarte:

„Oameni, ai morţii vasali, rasă fragilă, egali cu nimicul/Până când cu minciuni şi visuri de-o zi ne lăsăm înşelaţi/Şi-nşelăm la fel cu copiii, pe pământ în deşert rătăcind!”.

Şi totuşi acest om rătăcitor va fi învrednicit de îndumnezeire, dacă îşi va regăsi, prin Hristos şi Biserica Lui, vocaţia sa originară, vocaţia teologică. Cea care este chemată să ajute umanitatea să-şi regăsească această vocaţie este, după Sfinţii Trei Ierarhi, preoţia lui Hristos. Preoţia creştină, zice Sfântul Ioan Gură de Aur este „semnul iubirii lui Hristos”.

La rândul său, Sfântul Grigorie de Nazianz, adresându-se celor care doreau să fie preoţi, scrie:

„Vrei să devii teolog şi vrednic de Dumnezeu? Înalţă-te prin vieţuire; păzeşte poruncile; întâi curăţeşte-te pe tine, apoi apropie-te de Cel curat…”.

După Sfinţii Trei Ierarhi, orientarea omului spre Dumnezeu şi creşterea în Adevărul dumnezeiesc sunt constitutive fiinţei umane.

În teologia Sfinţilor Trei Ierarhi s-a pus accentul pe relaţia dintre teologie şi Liturghie, teologie şi rugăciunea doxologică. Adevărata teologhisire, după Sfinţii Trei Ierarhi, nu constă doar dintr-o însuşire intelectuală a conceptelor despre Dumnezeu, ci dintr-o reală comuniune cu El. Aceasta implică fiinţa umană în integritatea ei existenţială: suflet şi trup. Comuniunea cu Dumnezeu restaurează şi întemeiază adevărata vocaţie creatoare a omului.

Sursa: Teologia vocaţia originară a omului după Sfinţii Trei Ierarhi