***

Totul începe cu un zâmbet al Sfinţilor…şi cu o bucurie pe care parcă o mai simţim din depărtare. Sfinţii ştiu să zâmbească (aşa cum ştiu să şi plângă uneori), iar noi ne întrebăm retoric: „De ce?”. […]

Poate pentru a ne face să ne apropiem mai mult de icoana vie a sufletului lor, care este Hristos. Prin ei Îl zărim, cu ochiul credinţei, pe Cel Înviat. A înviat în zâmbetele lor din clipa martiriului, când şi-au dat duhul în mâini îngereşti. Sfinţii zâmbesc pentru că Îl iubesc pe Hristos Dumnezeu mai mult decât ne-am putea noi închipui vreodată. Ei nu au încetat nicicând să-L urmeze pe Domnul –  în munţi, în crăpăturile pământului sau în vârful vreunui stâlp, la ascultarea din mănăstiri, la propovăduirea din cetate, la munca de pe câmp, în închisori şi în lagăre, în arenele cu fiare, loviţi, chinuiţi, batjocoriţi, monahi sau mireni, ”vlădică” sau ”opincă”, bolnavi sau tămăduitori, fericiţi sau nebuni pentru Hristos.

Şi cum nu ar zâmbi astăzi, când toată Biserica creştina le cântă tropare şi înalţă împreună cu ei slavă lui Dumnezeu?

Şi de ce n-am zâmbi şi noi împreună cu Sfinţii, când viaţa noastră se îndreaptă spre Hristos, când Duhul Sfânt străluminează minţi şi inimi, când iubirea ne smereşte pe jertfelnicul credinţei?

Zâmbetul Sfinţilor e cuminecarea lumii întru Hristos.