Agora

O productie cinematografica cu un fir epic gandit in cele mai marunte detalii, infipt bine in timp si spatiu, cu personaje istorice reale, pentru a da o incarcatura cat mai impartiala, cat mai obiectiva, pentru ca efectul sa fie de-a dreptul ucigator de suflet. Concluziile filmului nu se lasa descoperite, ci i se baga spectatorului pe gat. Regizorul productiei, Alejandro Amenabar, un chilian, din intamplare si homosexual, tine mortis sa ne spuna limpede, scolareste, cine-i bun si cine-i rau pe lumea asta.

Hypatia

Celebra matematiciana si filosoafa (daca exista cumva acest feminin), impreuna cu alti cativa distinsi si rafinati pagani, pieptanati frumos si imbracati in robe elegante, scoliti intr-ale artelor si stiintelor vremii, lupta din rasputeri sa salveze intelepciunea lumii antice adapostita in celebra biblioteca alexandrina de furia unor salbatici, fanatici si neciopliti oameni care, intamplator, se imbracau in piei de animal si se numeau… ati ghicit!… crestini. Asedierea nu va dura insa mult, pentru ca un decret imperial le ingaduie de acum crestinilor sa intre in biblioteca, de fapt sa darame statuile idolesti. Iaca, au intrat, dar nu sa citeasca si sa studieze, ci sa dea foc pergamentelor „dracesti” ale lumii vechi, sa darame statuile zeilor muti si sa ucida cu sange rece, zice filmul. Pana si numai privirea spre vechile statui se pedepsea cu moartea…

Dupa trei veacuri de catacomba si martiraj, liberi si protejati de imparat, crestinii isi fac de cap in Alexandria sfarsitului de secol IV, inceput de secol V impunandu-se prin violenta si teroare. Mai precis, e vorba de gruparea calugarilor parabolani, un fel de politie crestina ce facea legea in oras, ducand un razboi de gherila cu paganii civilizati care-si vedeau linistiti de viata lor, toate astea sub supravegherea si ascultarea episcopului, zice filmul. Nici iudeii nu scapa de furia parabolanilor, prefectul cetatii fiind nevoit sa medieze conflictul intre ei. Episcopul reaminteste tuturor ca evreii sunt blestemati si exilati pana la sfarsitul vremurilor si ca sunt de plans ca nu stiu de Hristos, zice filmul, dar si Evanghelia (ambele in acest punct incorecte politic).

Vina de capatai a paganilor alexandrini?

Ca nu imbratiseaza credinta in Cel Rastignit si Inviat! Hypatia, baricadata in biblioteca, isi vede serioasa de cercetarile ei privind miscarea astrelor si nu vrea sub nici un chip sa imbratiseze noua credinta a gruparii teroriste barbare, desi cativa fosti ucenici apropiati ai ei, Orestes, devenit prefectul orasului, si episcopul Synesius din Cirene insista sa cugete la noua credinta.

Conflictul ia amploare cand episcopul Chiril ataca de la amvon pe „ pagana si vrajitoarea” Hypatia si il infrunta pe fostul ei ucenic, prefectul Orestes, care, desi acum crestin, o simpatiza si-i cauta compania inca. Episcopul, cu o mima plina de ura, dupa ce citeste din Epistola catre Timotei despre femeia care trebuie sa stea in liniste (in silence), fara a invata pe altii, il forteaza pe Orestes sa ingenuncheze in fata Cuvantului Domnului si sa se lepede de prietenia cu… vrajitoarea. Pus intre ciocan si nicovala, Orestes intoarce spatele episcopului, iese din biserica in huiduielile multimii, iar un parabolan il loveste puternic cu o piatra in cap.

Parabolanul va fi executat, episcopul Chiril insa il canonizeaza, iar mai apoi cauta razbunare pentru sangele lui. Tinta lui este Hypatia, zice filmul. Parabolanii o prind, o dezbraca si fata altarului ca Domnul sa o vada in toata necuratia ei si o omoara prin lapidare.

Ultimul cadru al filmului ne informeaza ca Hypatia a fost tarata prin oras, arsa pe rug, iar episcopul Chiril care va prelua puterea in Alexandria, a fost declarat de catre Biserica „sfant si doctor”.

Inca o data Biserica e batjocorita si istoria falsificata. Aparent totul e istorie reala. Filmul „Agora” nu se limpezeste insa cu 3 cautari pe wikipedia, lucrurile fiind mult mai adanci.

In ciuda detaliilor ce par a fi obiective, filmul este nerealist; in ciuda maretiei lui, este mincinos.

Prigoana crestinilor asupra paganilor

Momentele din film care reliefeaza prigoana dusa impotriva paganilor sunt emotionante, induiosatoare. Daca esti putin sensibil, dai apa la soricei. Nu putem nega ca unii crestini, oarecand, in istorie, „in numele lui Hristos”, au facut greseli mai mici sau mai mari. Biserica a cladit dintotdeauna sfinti si marturisitori, dar sub streasina ei s-au adapostit deseori impostori si oportunisti. Daca un singur pagan sau frate a fost ucis vreodata cu sange rece de un crestin „in numele lui Hristos” este regretabil in sine, dar si pentru ca tocmai de setea de sange a cautat sa ne tamaduiasca Hristos pe Golgota, prin jertfa asumata din iubire. A aduce pe ecrane astfel de momente rarisime, uitand ca vreme de 300 de ani, pana la edictul de la Milan (313), (cand crestinism a devenit gratie lui Constantin cel Mare religie licita, ingaduita in Imperiu), au fost ucisi zeci de milioane de crestini, inseamna a denatura si falsifica istoria, prin omisiune, tacit, un adevar de toata lumea cunoscut.

Parabolanii

Etimologic, numele lor (paraboloi) inseamna „cei ce isi risca viata”, pentru ca se ocupau de obicei de ingrijirea bolnavilor si ingroparea acestora, chiar si pe vreme de ciuma. E clar ca nu oricine avea disponibilitate spre a se expune bolilor contagioase, deci nu erau chiar o adunatura de salbatici. Se stie ca numarul lor nu a fost niciodata mare, deseori ei erau mai mult o garda de corp a arhiereului. Este drept ca de numele lor sunt legate evenimentele violente de la asa zisul Sinod talharesc de la Efes (449). Chiar daca faptele acestor „garzi de corp” au fost reprobabile, nu cred ca trebuie amplificate artificial. E vorba pana la urma doar de una din paginile nefericite ale istoriei crestinismului. Credinciosii de rand nu au avut apucaturile acestei grupari minoritare nici atunci si nu au nici acum. Intotdeauna, dupa putere si credinta, crestinii s-au osarduit sa traiasca dupa dreptarul Evangheliei, sa lupte cu patimile, sa se instraineze de lumea aceasta. Alejandro Amenabar sugereaza in „Agora” ca asa-s crestinii, iar asta e rautate gratuita.

Teofil al Alexandriei

Este primul din episcopii prezentati in film, desi se accentueaza mai mult personalitatea nepotului si urmasului sau, Chiril al Alexandriei. Despre Teofil stim ca este cel care convoaca sinodul de la Stejar (403), sinod in cadrul caruia este depus din treapta si trimis in exil Sfantul Ioan Gura de Aur. Asadar nu e o personalitate cu care Biserica sa se laude, nu a facut cinste ei si nu e pomenit in randul sfintilor. Aparam crestinismul cand marturisim drept, cinstit, nu cand aparam nedreptatea crestinului, fie el vladica sau opinca.

Hypatia vs. Chiril al Alexandriei

Hypatia nu putea fi decat incantatoare, rafinata, caci asa e si oscarizata actrita Rachel Weisz. Astfel dramatismul filmului este mult mai intens. Desigur, asta e mai putin relevant, insa e bine de stiut ca in jurul Hypatiei s-au dezvoltat multe mituri. Adevarul e ca in jurul ei este multa literatura si mai putin date clare. De altfel nu ni s-a pastrat nimic din opera ei magistrala. Stim ca a fost o persoana foarte influenta, ca a creat in jurul ei o scoala, ca avea preocupari de filozofie, matematica si astronomie, dar de fapt… nu stim nimic clar despre ea. Oricum o filosoafa de talia ei, rasarita pe temelia neoplatonismului lui Plotin (foarte faimos in Alexandria) nu putea fi atee, cum se sugereaza in film. Hypatia a devenit un brand, un mit, „o poveste frumoasa”. Hypatia este un martir al stiintei, un simbol al ratiunii biruite de barbarismul religios.

Hypatia este, daca ingaduiti, un fel de Che Guevara, care poate fi imprimat pe tricou, dar despre care nu cunosti mai nimic. Toata lumea il stie, dar de fapt nimeni nu stie mare lucru. Sunt surse care considera ca Hypatia e posibil sa fi fost o victima a politicii acelor vremi. Este si usor nerealist a crede ca avand atata influenta in cetate, avand si prietenia si consideratia prefectului si chiar a unor clerici, putea sfarsi in felul prezentat in film.

In filmul „Agora” dusmanul de moarte al Hypatiei este Chiril al Alexandriei, despre care avem destule date limpezi biografice si de la care ne-a ramas majoritatea lucrarilor teologice. Sfantul Chiril este protagonistul principal al controverselor hristologice din secolele al IV-lea si al V-lea. S-a impus ca un adevarat apologet si marturisitor la Sinodul de la Efes (431) care a culminat cu indepartarea din scaunul de la Constantinopol a ereticului Nestorie. Sfantul Chiril a sprijinit întoarcerea Sfantului Ioan Gura de Aur, el fiind cel care a aratat curtii imperiale puritatea doctrinei acestuia, opusa credintei neortodoxe a lui Nestorie. Daca astazi numim pe Fecioara Maria – Theokotos (Nascatoare de Dumnezeu) se datoreaza si acestui mare parinte si invatator al Bisericii atat de hulit in film.

Aflam din Viata Sfantului Chiril ca in primii ani de patriarhat a fost prins in diverse animozitati dintre diferitele partide crestine, evrei si pagani, care adesea luau forme violente. Acestea se suprapuneau pe fondul rivalitatii dintre Alexandria si Constantinopol si pe cel al conflictului dintre scolile alexandrina si antiohiana in ceea ce priveste gandirea ecleziala si discursul teologic. Sfantul Chiril a fost un om foarte inzestrat intelectual, stapanea foarte bine limba latina (o dovedeste corespondenta sa personala cu un episcop din Apus), avea studii aprofundate de gramatica, de retorica, studii biblice si de teologie crestina. Sfantul Chiril a scris cateva exegeze, printre care Comentarii la Vechiul Testament, Tratat împotriva arianismului, Comentarii la Evanghelia după Ioan, Dialoguri despre Sfanta Treime, lucrari teologice de mare valoare care il aseaza in randul marilor parinti si scriitori bisericesti.

Din toate acestea eu socotesc ca putem intui duhul, caracterul si preocuparile acestui Sfant Parinte. O astfel de constiinta, cum a fost Sfantul Chiril, nu putea talcui atat de draceste Evanghelia incat sa creada ca aduce slava lui Dumnezeu daca omoara o femeie preocupata de traiectoria elipsoidala a pamantului. De aceea inca o data spun ca este nerealist a-l acuza de moartea Hypatiei filosoafa. Intelegem noi atat de bine contextul acelui veac si putem acuza un sfant al Bisericii de o astfel de crima, chiar si in situatia in care crima ar fi savarsit-o un parabolan? Avem vreo dovada ca filosoafa a murit din ordinul ierarhului? Mai degraba il vad pe Sfantul Chiril polemizand cu Hypatia pe diverse teme legate de rosturile, intelegerile si framantarile dintotdeauna ale omului, dorind sa faca din ea o noua Sfanta Ecaterina, cea care biruise prin cuvant oarecand peste 150 de ritori pagani.

Biblioteca din Alexandria

A spune ca celebra biblioteca a antichitatii a fost distrusa de crestinii refractari la cultura si zestrea pagana a lumii vechi este o denaturare a adevarului. Marea biblioteca din Alexandria s-a ruinat in timp, datorita mai multor evenimente nefericite; sunt voci care spun ca in vremea Hypatiei (m. 415 d. Hr.) deja aveam de-a face cu o versiune mai mica a bibliotecii; cea initiala a fost construita in jurul anului 288 i. Hr., deci cu aproximativ 600 de ani inainte de evenimentele prezentate in film.

Ce mai conteaza ca multi istorici pun distrugerea celebrei biblioteci pe seama imparatului Iulius Cezar (in 40 i. Hr., in timpul razboiului civil cu Pompei), da mai bine sa spui ca distrugerea bibiotecii, templu al culturii si civilizatiei, este opera exclusiva a crestinilor ce se simteau amenintati de filosofiile vechi. Si daca prin absurd parabolani sau simplii crestini ar fi incendiat vreo aripa a bibliotecii, in ce masura putem generaliza si eticheta crestinismul, cand parinti mari de talia Sfantului Vasile cel Mare indemna sa luam din invatatura pagana, ca albina din floare, numai nectarul, ceea ce este ziditor? Ori cand stim ca s-a dezvoltat si pastrat traditia de a zugravi pe peretii exteriori ori in pridvorul bisericilor chipuri ale invatatilor lumii vechi, ca unii care au intrezarit intr-o oarecare masura zorii crestinismului?

Sa presupunem insa ca ar fi existat un ordin imperial in acest sens, anume – sa fie distruse capistile pagane idolesti (desi “Idolii nerabdand taria Ta au cazut” spune acatistul), si Teofil episcopul ar fi fost una dintre autoritatile alexandrine insarcinate cu executia ordinului. E putin probabil ca Hypatia si ai ei ucenici sa alerge in brate cu pergamentele pentru a le scapa de furia crestinilor… E putin probabil ca ar fi riscat Teofil sa faca exces de zel distrugand odata cu statuile pagane insasi celebra biblioteca sau ce mai ramasese din ea.

Am vazut filmul „Agora” in ziua premierii lui in Romania, zi in care aproape orice film nou are sala plina. De data asta in sala au fost maxim 15 persoane. Nadajduiesc ca cei mai multi dintre crestini vor sta departe de acest film nascut din orbirea unui regizor homosexual fata de viata in Hristos si Biserica. Observ ca nu s-au risipit facatorii de basme, ci mai vartos strang randurile facand repetitii generale impresionante, pregatind lumea pentru venirea marelui inselator… Candva Alejandro Amenabar, ca multi altii, poate va plange cu lacrimi de umilinta orbirea sufleteasca de acum.

Domnul sa-i incalzeasca inima pentru a vedea, pentru a intelege!

Sursa: Pridvorul lui Laurenţiu Dumitru