Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii, Şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. Îndrăzneţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle (din cer), Pe când îngerii, deşi sunt mai mari în tărie şi în putere, nu aduc în faţa Domnului judecată defăimătoare împotriva lor. Aceştia însă, ca nişte dobitoace fără minte, din fire făcute să fie prinse şi nimicite, hulind cele ce nu cunosc vor pieri în stricăciunea lor; Ei înşişi fiind nedrepţi îşi vor lua plata nedreptăţii, socotind o plăcere desfătarea de fiecare zi; ei sunt pete şi ocară, făcându-şi plăcere, în rătăcirile lor, să ospăteze cu voi la mesele voastre; Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului. Părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit şi au apucat calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit plata nedreptăţii, Dar a primit mustrare pentru călcarea lui de lege; căci dobitocul fără grai, pe care era călare, grăind cu glas omenesc, a oprit nebunia proorocului. Aceştia sunt izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns, Căci rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui.

A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, cap. II, vers. 9-22




Tâlcuire:

Ideea de a stăpâni surâde fiecăruia, pentru că atunci când domini te simţi liber şi puternic. Această dorinţă de stăpânire a parcurs istoria, încât, privind în urmă, nu o putem separa de idealurile umane. De aceea, părinţii din pustiul egiptean nu au renunţat la lupta pentru stăpânire, dar au îndreptat-o către stăpânirea de sine, adică înfrânarea firii, a sentimentelor sau pornirilor. Eşti stăpân pe ce îţi aparţine şi pe ce poţi controla, iar atunci când nu îţi mai poţi reţine anumite reacţii, când nu te mai recunoşti în anumite gesturi, înseamnă că nu îţi mai aparţii. Sunt oameni puternici pe plan social, dar înfrânţi şi robiţi pe plan spiritual, persoane ce nu se regăsesc, fiind înstrăinaţi nu numai de semeni, ci şi de ei înşişi.

Sfântul Apostol Petru aduce în fragmentul apostolic de astăzi un adevăr care a devenit reper în spiritualitatea ortodoxă: „Ceea ce te biruieşte aceea te şi stăpâneşte“. Omul are chemarea biruinţei şi vocaţia stăpânirii, dar acestea trebuie conjugate cu discernământul, pentru a nu fi direcţionate către rău. În viaţa duhovnicească, graniţa dintre a birui şi a fi biruit este foarte greu de sesizat. Patimile îţi dau impresia libertăţii şi abia când lupţi să nu le mai săvârşeşti constaţi cât de multă robie aduc ele în viaţă.

Tocmai această înstrăinare, ca ieşire din fire, care câteodată alimentează orgoliul „atotputerniciei“, este semnul înfrângerii egoismului asupra umanului şi imaginea împătimirii. În toată această viaţă duhovnicească, cea mai grea etapă este recunoaşterea înfrângerii. Dacă în viaţa socială omul admite cu greutate evidenţele capitulării, în lupta duhovnicească, sufletul uman, deşi stăpânit şi înstrăinat, rănit şi abandonat, refuză să-şi recunoască starea şi să ceară ajutor. Apostolul atenţionează că astfel de oameni devin în istorie învăţători ai minciunii, dorind ca înfrângerile spirituale să le acopere prin biruinţe sociale.