Cînd spunem „predică” ne închipuim un preot înveşmîntat, ridicat deasupra mulţimii de broboade şi capete plecate, grăind cu glas tare lucruri comune şi neinteresante, ştiute şi răs-ştiute de către toţi ascultătorii, zise cu multă tărăgănare, aşa încît nimeni nu poate şti cînd se vor termina, pentru că predica în sine nu are nici o ţintă clară, nici logică, iar revenirile în cerc şi schimbările bruşte de subiect îi fac pe toţi să renunţe la a mai asculta, din partea lor fiind preaîndestulătoare aşteptarea evlavioasă a eliberatorului „Amin!”

Să nu vă miraţi dacă voi spune că o predică „normală” durează între o oră şi două ore, timp în care nimeni nu trebuie să plece, deşi Liturghia este terminată şi rugăciunea binecuvîntării ieşirii este făcută de către preot, deoarece dacă nu săruţi crucea preotului, pe care acesta o ţine în mînă în timp ce predică, degeaba ai mai venit în ziua aceea la biserică.

Aşadar, în loc să ne facem cuvîntările plăcute şi atrăgătoare, am ajuns să şantajăm poporul cu lucruri sfinte, ameninţîndu-l cu lipsirea de binecuvîntare dacă nu ascultă inepţiile noastre. Dacă ne-am pomeni în vremea lui Ioan Gură de Aur, cînd credincioşii nu doar că părăseau biserica predicatorului slab, ci îl şi huiduiau, întrerupîndu-l, ce am fi făcut? Ah da, i-am fi oprit pe toţi de la împărtăşanie şi tot le-am fi închis gura!

Nu aceasta este soluţia propusă de Gură de Aur care, patriarh fiind, nu s-a folosit nici o clipă de autoritatea sa administrativă pentru a înăbuşi nemulţumirile poporului, ci alege mai bine să-i istruiască pe preoţi în meşteşugul predicii, meşteşug pe care el însuşi îl stăpînea ca nimeni altul.

Cea mai mare parte dintre credincioşi nu vor să socotească pe predicatori ca învăţători ai lor, ci părăsesc rolul de ucenici şi-l iau pe acela de spectatori de la întrecerile atletice. Şi după cum acolo mulţimea spectatatorilor se împarte, unii ţin cu un atlet, alţii cu altul, tot aşa şi în biserică, credincioşii se împart şi ei: unii laudă pe un predicator, alţii pe altul; şi ascultă predicile lor cu dragoste sau cu ură.

Nu e destul ca un predicator să fie bine informat şi să relateze cursiv ceea ce are de spus. Dacă discursul lui este lipsit de personalitate şi originalitate, el riscă să nu placă ascultătorilor.

Dar nu-i numai asta greutatea, ci şi alta, nu mai mică decît asta. Dacă se întîmplă ca un predicator să ţeasă în predicile lui ideile şi cuvintele altor predicatori, atunci este ocărît mai rău decît borfaşii. Adeseori, pe simplă bănuială, fără să fi luat ceva de la cineva, este osîndit ca şi cum ar fi fost prins asupra faptului. Dar pentru ce vorbesc de ideile şi cuvintele luate de la alţi predicatori? Nu-i este îngăduit să se slujească des nici de propriile cuvinte, pentru că mulţimea obişnuieşte să asculte predicile nu pentru a se folosi, ci pentru a-şi desfăta auzul. Stă la predică aşa cum stau criticii la spectacolele de teatru sau la concerte.

Acum înţelegem de ce Sfinţii trei ierarhi, şi alţi contemporani ai lor, adoptă stiluri atît de diferite de pastoraţie. Nici măcar tîlcuirile lor la Scriptură nu se intersectează. Dacă sfîntul Vasile tîlcuieşte psalmii mai mult prin latura lor morală, practică, fratele său, Grigore de Nisa, discută, în tîlcuirea sa la titlurile psalmilor, mai mult latura contemplativă, filozofică. De altfel, sfîntul Grigore îşi anunţă cititorul de la bun început că tîlcuirea sa nu o urmează şi nici nu o contrazice pe cea a fratelui său Vasile, care se bucura de o mare autoritate în epocă, ci o completează, tratînd aspectele pe care nu le-a atins Vasile.

În altă parte a lumii, în Africa, în aceeaşi perioadă istorică, Fericitul Augustin scria manualul său adresat catehizatorilor şi preoţilor, Prima Catheheză, care nu era nicidecum o adunare de cuvîntări şablon pentru orice ocazie, ci mai degrabă un instructaj strategic prin care predicatorul era atenţionat asupra riscurilor şi eşecurilor posibile în cazul în care acţionează nepotrivit. Trebuie să ştii ce vorbeşti, cum, cînd, cît şi cui vorbeşti – este concluzia generală a acestui instructaj augustinian.

Aşadar, nici vorbă de şabloane sau predici care se repetă la Sfinţii Părinţi!
Culegerile de predici şi învăţături pentru praznicele şi momentele importante ale vieţii Bisericii sînt o apariţie medievală, foarte tîrzie, în plină criză de identitate a Bisericii, în care aceasta s-a văzut băgată în urma luptelor nesfîrşite dintre Apus şi Răsărit.

Ireproşabile ca structură şi conţinut, de vreme ce respectă şirul liturgic al anului, împodobind fiecare zi cu învăţături din operele cele mai de seamă ale Ortodoxiei, culegeri precum Proloagele sau Cazania (de la sclavonescul scazania, ziceri, învăţături), devin, din nefericire, singurele surse de informare în materie de cateheză şi predică. Mai grav, ele ajung să fie percepute ca o normă obligatorie şi suficientă, orice abatere fiind considerată un sacrilegiu. Preotului nu îi rămîne decît să înveţe pe derost învăţătura zilei şi să o intoneze ca pe o poezie, cît mai frumos posibil. Incantaţia, ca o vrajă, trebuie să lucreze de la sine, căci, nu-i aşa, învăţăturile sînt ale Sfinţilor Părinţi. Puţini însă îşi dau seama că nu oricui îi stă bine să cuvînteze ca un sfînt şi că de prea multe ori amvonul se preface într-o scenă de teatru de parodie. Problema este că aceasta se petrece de cîteva sute de ani.

Fără îndoială, sîntem martorii celei mai lungi perioade istorice în care Biserica nu şi-a formulat o replică convingătoare împotriva celor care, de mai bine de trei secole, îi învinuiesc reprezentanţii de sterilitate şi incultură. Pînă cînd ne vom consola cu faptul, cu totul fals şi neconvingător de altfel, că aceste reproşuri nu ne privesc, de vreme ce vin de la „profani” şi „laici”?

Dar oare cei care atacau Biserica în veacurile de odinioară, erau credincioşi? Nu erau ei oare filozofii şi savanţii vremii? Cu toate acestea, dacă răsfoim polemicile păstrate de atunci, care se întind din vremea apostolilor şi pînă spre secolul X, vom vedea că reproşurile aduse credinţei creştine puteau fi diverse, însă învinuirea că reprezentanţii ei sînt inculţi şi neiscusiţi în exprimare nu o vom găsi nicăieri.

Sfinţii de aceea aveau cuvînt, pentru că erau instruiţi la cele mai de seamă şcoli ale vremii şi pentru că nu făceau niciodată o delimitare între societatea laică şi cea bisericească, evitînd să se pună într-o opoziţie care se arată păguboasă din start. Nu vedem la marii învăţători şi apologeţi ai Bisericii această vrăjmăşie, aproape demonică, declarată raţiunii şi descoperirilor ştiinţei. De unde războiul, confundat cu mărturisirea de credinţă, declarat noutăţii? Nimic din acestea nu se regăsesc în zece secole de creştinism pre-catolic.

Dimpotrivă, replicile predicatorilor de odinioară aveau o ţintă concretă, răspunzînd sofiştilor prin raţionamente logice, iar iudeilor prin citate din Tora. De aceea preluarea oarbă a unor pasaje din Sfinţii Părinţi poate crea confuzii, căci toate intervenţiile Sfinţilor se făceau cu referire la un caz şi o situaţie concretă. Aşa se face că acelaşi subiect este prezenatat uneori de pe poziţii diferite, în depedenţă de cui era adresat.

Predicatorul trebuie să se ferească de extreme, ca nu cumva, combătînd părerea greşită a unora, să işte alte neînţelegeri. Iată cum ilustrează acest lucru, printr-un exemplu practic, Ioan Gură de Aur:

De pildă, ereticii care au îmbrăţişat învăţătura nebunească a lui Valentin şi Marcion, ca şi toţi cei care au aceeaşi boală ca şi ei, scot din catalogul dumnezeieştilor Scripturi legea dată de Dumnezeu lui Moise; iudeii, dimpotrivă, o cinstesc atît de mult, încît, împotriva hotărîrii lui Dumnezeu, se încăpăţînează să mai păzească toate prescripţiile legii, deşi chiar timpul îi împiedică.

Biserica lui Dumnezeu însă evită şi o exagerare şi alta, mergînd pe calea de mijloc. Nu obligă pe nimeni să se supună jugului legii, dar nici nu îngăduie să fie hulită şi aruncată; puterea ei a încetat, dar Biserica o laudă, pentru că a fost de folos într-o vreme.

De aceea, cel care are de luptat cu ereticii amintiţi mai sus şi cu iudeii, trebuie să cunoască această poziţie a Bisericii faţă de legea lui Moise. Că dacă, voind să înveţe pe iudei că nu mai e nevoie de păzirea prescripţiilor legii vechi, ar începe să o critice fără cruţare, atunci ar da nu mică pricină ereticilor, care vor să o defaime; şi, dimpotrivă, dacă în strădania sa de a închide gura ereticilor, care defaimă legea lui Moise, ar începe să o laude fără măsură, să o admire, spunînd că e de neapărată trebuinţă şi acum, atunci ar deschide gura iudeilor.

Aşadar, riscul inevitabil al predicilor şablon, oricît de mare ar fi autoritatea lor, este acela de a nu fi adaptate unei situaţii concrete. Un citat sau o pildă, din Sfinţi sau din Scripturi, poate răni orgolii, trezi prejudecăţi sau poate nimeri pe o educaţie care va da naştere unor raţionamente contrare celor dorite de predicator.

Nu ne putem începe predica, de pildă, prin faptul de a mustra femeile fără broboadă, chiar dacă ne apărăm cu autoritatea Apostolului Pavel. Căci tot Apostolul Pavel este cel care spune să nu dai carne celui care are nevoie de lapte. Deci, se cuvine ca predicatorul să aibă o prioritate a lucrurilor pe care vrea să le educe în ascultători.

Tot aşa, pentru a putea folosi fără pericol un citat dintr-un Sfînt Părinte pe care l-am găsit în Proloage, trebuie să ne ostenim să citim măcar cîteva din operele aceluia, să vedem contextul istoric şi politic în care a activat, să avem o închipuire de ansamblu despre personalitatea lui, ca aşa să ne asigurăm că am înţeles corect acel citat. Căci, slavă Domnului, nu ne mai aflăm în secolul XVIII, cînd scrierile Sfinţilor nu erau traduse în româneşte.

Întotdeauna trebuie să pornim de la faptul că printre credincioşi se află cu siguranţă şi unii care, cel puţin în unele privinţe, sînt chiar mai bine informaţi decît predicatorul care le vorbeşte. În epoca lui Google nu mai putem avea aerul cărturarului de odinioară care singur are acces la cărţile sfinte.

Sursă: „Cînd pietrele vorbesc”, ierom. Savatie Baştovoi