Lumina lui Hristos

Lumină din lumină

Lumina este un simbol universal pentru toate popoarele şi tradiţiile religioase şi pentru toate curentele de gândire: simbol al fiinţei, al cunoaşterii, al trăirii. De fapt, face referinţă la soare, care este sursa vizibilă a luminii pentru omenire şi care, aşa după cum spunea Sf. Francisc de Assisi, „poartă asemănarea Ta, o Preaînalte”.

Iisus foloseşte simbolul luminii pentru a exprima misterul persoanei sale şi al misiunii sale: „Eu sunt lumina lumii” (In 8,13). Încă din prima pagină a cărţii Facerii şi până la cea din urmă a cărţii Apocalipsei, simbolul hristologic al luminii devine firul de aur al măreţei povestiri a creaţiei şi a istoriei mântuirii.

Cuvântul creator care a creat începuturile, destramă liniştea şi proclamă: „Să fie lumină. Şi a fost lumină.” (Gen 1,3). La împlinirea vremii, „lumina cea adevărată, care îl luminează pe orice om” (In 1,9) vine în lume, se întrupează, se sălăşluieşte în miljocul nostru (cfr. In 1,7-14). Chipul lui Hristos străluceşte precum soarele pe muntele Tabor (cfr. Mt 17,2), iar cine îl urmează, „nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12). La sfârşitul timpurilor, oraşul sfânt, Ierusalimul, „coboară din cer, de la Dumnezeu, strălucind de gloria sa” (Ap 21,10-11): oraşul „nu are nevoie de lumina soarelui, nici de lumina lunii, pentru că gloria lui Dumnezeu îl luminează, iar făclia sa este Mielul” (Ap 21,23).

În limbajul bogat şi evocativ al celei de-a patra Evanghelii, Iisus este „lumina lumii”, pentru că în El există viaţa primită în plinătate de la Tatăl (cfr. In 5,26; 13,3; 14,9-10; 16,15) şi pe care El, la rândul Său, o transmite oamenilor, pentru ca şi aceştia să trăiască şi să fie luminaţi prin ea (cfr. In 17,1-2.22). Această viaţă care este lumină, este iubire: iubirea cu care Tatăl îl iubeşte pe Fiul, iar Fiul îi iubeşte pe oameni, pentru ca şi aceştia să se iubească unii pe alţii (cfr. In 15,9.12-17): căci, de fapt, „cine spune că este în lumină şi-l urăşte pe fratele său, este încă în întuneric. Cine îl iubeşte pe fratele său, locuieşte în lumină şi nu este în el prilej de poticnire” (1In 2,9-10).

„Lumină din lumină”: astfel mărturiseşte Biserica misterul credinţei care cuprinde revelaţia lui Dumnezeu şi destinul omului. Fiul, Iisus Hristos, este „strălucirea gloriei Tatălui şi pecetea fiinţei sale” (Evr 1,3); aşadar, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Iar lumina este Duhul, care coboară de la Tatăl (cfr. In 15,26) şi care este dăruit oamenilor prin intermediul Fiului răstignit şi înviat, pentru ca şi aceştia, în mod gratuit, să poată deveni ceea ce Dumnezeu i-a chemat să fie: fii ai luminii (1 Tes 5,5).

Misterul Sfintei Treimi, pe care Hristos îl revelează, este fundamentul mântuirii şi al participării oamenilor la adevărata viaţă a lui Dumnezeu. În misterul Sfintei Treimi se află originea veşnic nouă şi necreată a umanităţii, care poartă în sine preţioasa moştenire a tradiţiilor ebraice, greceşti şi latice, şi care – prin participarea treptată a diferitelor popoare şi naţiuni – a contribuit la creşterea spirituală, culturală şi socială a Europei, şi a marcat originalitatea şi aportul acesteia în cadrul civilizaţiei universale.

Hristos Lumina lumii

Lumina care nu apune niciodată

„Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” (1In 1,5). Sfânta Treime este lumina cea mai curată de iubire, însăşi creaţia, rodul binecuvântat al profundei Sale iubiri, este în sine bunătate şi frumuseţe (cfr. Gen 1,31). Întunericul se naşte în inima omului când se lasă ispitit de către amăgitorul, care vrea să-l despartă de Dumnezeu şi de aproapele. (cfr. Gen 3,1-12).

Când lumina Tatălui a venit să strălucească în lume, întunericul nu a recunoscut-o şi nu a primit-o (cfr. In 1,5.10-11).

Când Fiul răstignit pe cruce, înalţă spre Dumnezeu strigătul aclamator şi îşi dă ultima suflare (cfr. Mc 15, 34-37; Mt 27, 46-50) pare că întunericul cuprinde pământul (cfr. Mt 27, 45-46), iar soarele se întunecă (cfr. Lc 23,44).

Dar, de fapt, apusul luminii în adâncurile întunericului înseamnă răsăritul soarelui, iar zorile învierii revelează omului misterul iubirii treimice. „De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca să o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu” (In 10,17-18).

Fiul nu acţionează doar „ca şi cum” ar trebui să-şi dea viaţa, El o oferă cu adevărat, „pe deplin” (cfr. In 10, 15-17; Fil 2,8). Şi astfel o reia. Căci viaţa pe care a primit-o de la Tatăl este iubire, o poţi avea dacă o dăruieşti. Acţionând astfel, Fiul îl ascultă pe Tatăl (cfr. In 5,19) care, având viaţa în sine însuşi, a dat-o Fiului, pentru ca şi Fiul să o aibă în sine şi să o transmită, aşa cum se întâmplă în taina Sfintei Euharisti. (cfr. In 6,57).

Lumina nu se opune, ea pătrunde în întunericul care locuieşte în inima omului şi în zbuciumul istoriei, se coboară înăuntru, întru totul, pentru a învinge întunericul şi a-l alunga dinlăuntru. Aceasta este strania logică a iubirii, adică slăbiciunea şi lipsa de apărare a atotputerniciei sale.

De acum şi pentru totdeauna lumina răsare din însăşi centrul lumii, în care Hristos a coborât şi a locuit, ca drojdia care dospeşte aluatul, ca sarea care dă gust (cfr. Mc 9,5-10), ca umilele raze ale unui soare care străluceşte prin neguroasa ceaţă a dimineţi, însă care deja prevesteşte lumina de la miezul zilei.

Europa este Occident, pământul apusului. S-ar putea spune că în ea răsăritul şi apusul sunt destinate să se întâlnească încă de pe când Sfântul Apostol Pavel, ascultând ruga bărbatului macedonian, ce i-a apărut în vis (cfr. Fap 16,9-10), a pornit să vestească Evanghelia în Europa şi, de aici, în întreaga lume.

Europa a cunoscut, astfel, zorile unei noi civilizaţii care, respirând cu ambii săi plămâni, a dat umanităţii nenumărate şi minunate roade. Dar, a cunoscut mai apoi şi întunericul înserării: diviziunea dintre creştini, războaiele dintre fraţi, exploatarea altor popoare, experienţa Shoah-ului, ateismul, pierderea şi rătăcirea omului.

Dar şi acest întuneric a fost învins de Hristos, „lumina adevărată care îl luminează pe orice om” (In 1,9), şi a parcurs întunericul crucii. Iar această înserare este destinată prin el, la un nou răsărit, dacă ucenicii săi vor şti „să iasă din tabără, pentru a merge spre el” (cfr. Evr 13,13), transformându-se prin el în „totul pentru toţi” (cfr. 1Cor 9,19-22).

100_0088

Curcubeul noului legământ

„Dacă într-un timp eraţi întuneric, acum sunteţi lumină în Domnul” (Ef 5,8). Ucenicii sunt chemaţi să mărturisească şi să răspândească lumina lui Hristos, deoarece ei însuşi, în El, sunt transformaţi de lumină, în modul lor de a fi, de a gândi şi de a lucra.

„A umbla în lumină” înseamnă a fi în comuniune cu Hristos şi în comuniune cu aproapele. (cfr. 1In. 1,5-7). Această nouă alianţă dintre Dumnezeu şi oameni, în iubirea lui Hristos, este speranţa reînnoirii şi a unităţii noastre.

Un nou curcubeu de pace, de dreptae şi de fraternitate care leagă cerul de pământ, „semn al legământului” pe care Dumnezeu îl pune între El şi oameni, şi între oameni şi orice fiinţă vie pentru toate generaţiile ce vor urma (cfr. Gen 9,12). Legământul este creaţia care prin acel „fiat” al Mariei, primeşte „fiat-ul” Creatorului. „Maria – scrie Anton de Padova de sărbătoarea Bunei Vestiri – a fost „curcubeul strălucitor” în zămislirea Fiului lui Dumnezeu. (…) În această zi Fiul lui Dumnezeu, soarele dreptăţii, a intrat în nor, adică în sânul Fecioarei glorioase, iar ea a devenit aproape un curcubeu, semn al alianţei, al păcii şi al reconcilierii.”

În curcubeu, în care lumina iubirii se resfrânge în şapte culori şi nenumărate nuanţe, fiecare culoare proclamă un mod de exprimare şi de concretizare a iubirii, care este lumină, în diferitele forme ale experienţei personale şi sociale, spirituale şi culturale, în relaţia dintre bărbat şi femeie, în relaţiile dintre popoare, dintre civilizaţii, omenire şi creaţie.

Oare nu acest lucru îl doreşte Europa şi lumea întreagă de la Hristos, „lumina adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (cfr. In 1,9)?

Astfel apare un nou mod de a percepe, de a gusta, de a povesti, de a trăi şi de a gândi: Dumnezeu şi omul, Dumnezeu şi creaţia, care se unesc în Hristos cel răstignit şi înviat, care este transformat şi care transformă orice trup în Duhul Sfânt. Apare un mod de gândire şi un mod de a crea artistic şi tehnic, un mod de a acţiona etic şi social, care îşi află împlinirea într-o relaţie vie cu ceilalţi, cu lucrurile, cu Dumnezeu, cu sine.

Apare şi un nou simbolism, care nu face referinţă doar la dimensiunea inaccesibilului, ci implică experienţa prezenţei iubirii lui Dumnezeu, care trăieşte prin Hristos în noi: „căci acolo unde doi sau trei se adună în numele meu, Eu sunt acolo, cu ei.” (Mt 18,20). Din nou este esenţială mărturisirea comună a ceea ce Irineu de Lyon definea: „Slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa omului vederea lui Dumnezeu.” În Hristos cel înviat, lumina adevărată care luminează tot omul, care vine în lume (cfr. In 1,9), promisiunea devine realitate.

Sursa: Preot Profesor Piero Coda

Anunțuri