Patriarhia Ecumenica
Prin canonizare, în Aghiologia ortodoxă, ca şi în Dreptul Bisericesc ortodox, se înţelege actul prin care Biserica recu­noaşte, declară şi aşază pe eroii dreptei credinţe adormiţi în­tru Domnul în rândul sfinţilor pe care ea îi venerează, pe te­meiul învăţăturii sale dogmatice.

Istoria vieţii bisericeşti ne arată că iniţiativa pentru aşezarea eroilor credinţei creştine în rândul sfinţilor a avut-o întotdeauna poporul credincios. Evlavia populară a fost aceea care a identificat pe adevăraţii sfinţi, a început să-i venereze creându-le un cult neoficial, local sau general.

Trebuie relevat faptul că Biserica n-a căutat niciodată să impună cultul vreunui sfânt, ci ea numai l-a constatat, şi l-a însuşit, şi l-a legalizat, definindu-l mai precis. Nu există în viaţa Bisericii Ortodoxe niciun caz în care vreun Sinod să fi încercat a crea, a institui şi a impune credincioşilor cultul vreunui sfânt neconsacrat în prealabil de evlavia poporului.

O problemă, care s-a pus chiar şi de către unii teologi ortodocşi în legătură cu canonizarea, este aceea de a se şti ce caracter are actul de canonizare a sfinţilor? Are acest act un caracter constitutiv, sau un caracter declarativ? Cu alte cuvinte: actul canonizării este cel care «eo ipso» îl face pe sfânt prin puterea Bisericii, sau actul canonizării este numai un act de recunoaştere şi de declarare a sfinţeniei unui erou al credinţei?

Fără îndoială că şi această problemă este de pură esenţă scolastică, şi că ea purcede din ignoranţa teologică a celor ce şi-au pus-o.

Punerea acestei probleme presupune considerarea actului canonizării ca o sfântă taină, ca a opta taină a Bisericii, ca o lucrare sfântă prin care Biserica ar împărtăşi cuiva darul sfinţeniei, mai mult decât o harismă, însăşi desăvârşirea îngerească. Dar Biserica nu poate face acest lucru şi nici nu există vreo dovadă că ea l-ar fi încercat. Nici harismele nu s-au transmis prin tainele Bisericii; ele s-au dobândit prin lucrarea directă a Sfântului Duh. Cu atât mai puţin poate Biserica să înzestreze pe cineva cu desăvârşirea morală şi religioasă, să-l facă adică sfânt. Biserica oferă doar mijloacele prin care şi condiţiile în care cineva poate să-şi dobândească desăvârşirea deplină a sfinţeniei. Ajutorul şi lucrarea Domnului, nepătrunsa Lui dragoste, milostivire şi înţelepciune, sunt acelea prin care se proslăveşte cineva ca sfânt. Numai Domnul îşi proslăveşte pe sfinţii Săi. Numai El le răsplăteşte nevoinţele lor cu semnele sfinţeniei. El şi nu Biserica îi face pe sfinţi.

Prin canonizare, Biserica nu face decât să constate, să recunoască şi să declare, să mărturisească sfinţenia unui fiu al ei, care a fost proslăvit de Domnul cu puterea sfinţeniei. Deci canonizarea are un caracter evident declarativ, iar nu unul constitutiv.

Prin canonizare, Biserica îşi îndeplineşte însă nu numai formal, ci şi în fond, cele trei misiuni mântuitoare ale ei; misiunea învăţătorească: păstrând, adâncind şi răspândind dreapta credinţă în cultul sfinţilor şi prin acest cult; misiunea sfinţitoare: sporind izvoarele de har mântuitor, prin recunoaşterea şi arătarea puterii sfinţilor şi a lucrării lor pentru mântuirea sufletelor credincioşilor săi; misiunea conducătoare: prin îndrumarea vieţii creştinilor pe căile trăirii şi lucrării arătate de sfinţi, pe cele mai drepte căi ale mântuirii.

Canonizarea sfinţilor mărturiseşte, sporeşte, întăreşte şi răspândeşte dreapta credinţă, sporeşte sfinţenia vieţii credincioşilor şi-i cârmuieşte pe căile Domnului.

Importanţa religioasă a actului canonizării pentru Biserică şi pentru mântuirea credincioşilor este de netăgăduit şi proporţiile ei nu pot fi înţelese just decât în perspectiva istorică pe care ne-o oferă dezvoltarea bimilenară a vieţii Bisericii lui Hristos.

Pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii de fond:

1. Ortodoxia neîndoielnică a credinţei celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată până la moarte, fie în tot timpul vieţii, fie în timpul de la care a îmbrăţişat credinţa ortodoxă.

2. Proslăvirea lui de către Domnul, cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:

a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă.
b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii, pentru mărturisirea dreptei credinţe, până la moarte.
c) puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase.
d) puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte – sau în fine –
e) puterea de a apăra şi de a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica Ortodoxă.

3. Răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea lui şi confirmarea acesteia, prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestându-se printr-o cinstire simplă, prin faima sau numele de sfânt. De la îndeplinirea acestei condiţii pot face excepţie numai mucenicii dreptei credinţe.

Existenţa condiţiilor de fond, şi anume existenţa neîndoielnică a primei şi a celei de a treia – care poate lipsi numai în cazul martirilor – ca şi a oricăreia dintre cele enumerate la cea de a doua, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.

Cultul unui sfânt astfel instituit, cu observarea condiţiilor de fond şi cu îndeplinirea actelor formale, este un cult însuşit, consacrat, organizat şi statornicit în chip oficial de către câr­muirea bisericească competentă, şi el devine cult obligatoriu prin actul de autoritate pe care-l cuprinde săvârşirea solemnă a ca­nonizării de către Sinod. El devine obligatoriu pentru o întreagă Biserică autocefală sau pentru părţi ale ei, după cum a fost in­stituit, fie ca un cult general sau numai ca un cult local în sens propriu, sau ca un cult provincial.

Istoria cultului sfinţilor ne arată că au existat şi că există sfinţi locali, în sensul cel mai restrâns, adică sfinţi veneraţi într-o cetate sau şi numai într-o mănăstire, apoi sfinţi locali, în sensul mai larg al cuvântului, adică sfinţi veneraţi într-o regiune sau într-o provincie, apoi sfinţi naţionali, veneraţi într-o Biserică naţională autocefală, sfinţi generali veneraţi într-o Bi­serică autocefală sau în întreaga Ortodoxie, şi sfinţi universali, veneraţi atât în Biserica Ortodoxă cât şi în cea catolică.

Cu privire la sfinţii naţionali, observăm că ei nu sunt întot­deauna sfinţi generali ai unei Biserici autocefale, ci ei sunt şi pot fi şi numai sfinţi ai unui popor sau ai unei naţiuni, care ocupă doar o parte din teritoriul unei Biserici autocefale. Dar de obicei, prin sfinţi naţionali se înţeleg sfinţii al căror cult s-a născut pe teritoriul unei Biserici naţionale autocefale, fie în vre­mea când o Biserică autocefală actuală constituia numai o parte dintr-o Biserică autocefală mai mare, fie după ce ea şi-a do­bândit autocefalia.

Dezvoltarea organizaţiei bisericeşti, care a făcut să se con­stituie din ce în ce mai multe Biserici autocefale în sânul Orto­doxiei, a adus după sine şi o cinstire mai deosebită a sfinţilor naţionali, «căci – precum zice PS Iosif, Episcopul Argeşului – măcar că toţi creştinii cinstesc şi prăznuiesc pe toţi sfinţii ca pe nişte plăcuţi lui Dumnezeu şi rugători pentru dânşii, dar deosebită evlavie au către sfinţii care ori se trag de neam din ţara sau oraşul lor, sau că au mărturisit acolo pentru Hristos în vremile tiranilor, sau că au stătut dascăli credinţei, sau arhie­rei, sau pentru că au pustnicit acolo».

Numărul sfinţilor naţionali în Bisericile autocefale variază. Unele îi numără cu sutele, altele aproape că nu şi-i cunosc, sau nu au apucat nici măcar să-i canonizeze. Între cele din urmă se înşiruie şi Biserica Ortodoxă Română, deşi ea nu este lipsită de sfinţi naţionali canonizaţi prin pietatea poporului, sau prin grija altor Biserici Ortodoxe.

(Fragmente din articolul Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă – noţiuni introductive de pr. prof. Liviu Stan, publicat în Ortodoxia, an II, nr. 2, apr-iunie, Bucureşti, 1950)