O povestioară simbolică[1]

Un om stă prins într-o groapă adâncă și întunecoasă.

Și iata că vin Confucius și Lao-Tse (primii învățători și întemeitori de religii) și îi strigă aceluia:  „De ai fi ascultat învățăturile noastre, n-ai fi căzut acolo!” Și merg mai departe.

Apoi vine Buda la el și îi recomandă: „Închide ochii și mediteaza, astfel, vei vedea că totul nu este decât o iluzie și îndată îți va merge mai bine”. Și merge și el mai departe.

Vine și Mohamed și strigă: „Kismet! Alah te-a predestinat să rămâi acolo. Ține-ți gura!” Și-și vede și el de cale.

În sfârșit, vine și Hristos și-i aude tânguirea! Inima Sa e plină de milă, El îi întinde omului mâna și îl scoate din groapă din nou la lumină. După care, împreună, pleacă mai departe…

[…]

Dacă te-ai fi dus la Buda și l-ai fi întrebat: Ești tu fiul lui Brahman?, el ți-ar fi răspuns: Fiule, te afli încă în valea iluziilor.

Dacă te-ai fi dus la Socrate și l-ai fi întrebat: Ești tu Zeus?, ar fi râs de tine.

Dacă te-ai fi dus la Mohamed și l-ai fi întrebat: Ești tu Alah?, și-ar fi sfâșiat hainele și ți-ar fi tăiat capul.

De l-ai fi întrebat pe Confucius: Ești tu cerul?, presupun că ți-ar fi spus că astfel de afirmații, care nu sunt în armonie cu natura, dovedesc prost gust.

Singura persoană care poate face o astfel de afirmție este, după părerea mea, fie Dumnezeu, fie un nebun desăvârșit, care suferă de acea formă de orbire care a reușit să îngroape spiritul uman în totalitatea sa[2].

Pentru omenirea suferindă, nu există decât un singur ajutor, Hristos, Cel care le poate pe toate împlini. Un singur lucru însă nu poate face Hristos: să pătrundă într-o inima care nu Îl dorește…

Părintele Rafail Noica afirmă despre pocăință că reprezintă acel act ființial prin care firea animalică a omului se transfigurează în mod desăvârșit în firea lui Dumnezeu. Aceasta, reprezintă călătoria existențială  a omului spre restaurarea chipului său cel dintâi, spre restabilirea asemănării cu Dumnezeu. Chipul îl avem în noi, dar asemănarea cu Dumnezeu o redobândim numai prin pocăinţă, prin lucrarea harului care „poate duce până la totala identitate a omului cu Dumnezeu”[1].

Pocăința este Însuși Dumnezeu, Cel fără de păcat, Care se pocăiește prin smerenia Sa pentru fiecare om în parte, oferind modelul de urmat pe drumul către „asemănarea cu Dumnezeu”. „Dumnezeu se căiește pentru răutățile omului”, căci ,,pocăința adevărată este intrarea omului în căința lui Dumnezeu”[2].

Părintele Sofronie Saharov descrie această stare a omului ca fiind temeiul vieţii duhovniceşti și vedem acest lucru din faptul că pocăinţa nu este o ultimă analiză, un fapt moral, ci  unul existenţial. Nu aparţine nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vieţii duhovniceşti. „Pocăinţa e deci o mişcare totală, existenţială, de curăţire a întregii fiinţe omeneşti, în toate gândurile, şi apucăturile ei.”[3]

Părintele Rafail menţionează că „adevărata dimensiune a pocăinţei”[4] este posibilă numai prin harul Duhului Sfânt, căci având noi întunecimea sufletului, nu cunoaştem lumina, dar nici întunericul. Astfel că, numai prin lucrarea harului dumnezeiesc, inima omului se poate deschide spre această înţelegere. Numai prin această „viziune” a luminii adevărate putem realiza întunericul în care zacem.

Pocăinţa înseamnă astfel o întoarcere de la întuneric la lumină, de la moarte la Viaţă!

Spune Părintele că în pocăinţa noastră, în schimbarea pe care vrem să o înfăptuim, nu trebuie să ne centrăm pe ea însăşi, ci pe rugăciune, să cerem lui Dumnezeu să ne arate calea către viaţa vecinică şi să ne călăuzească paşii către lumina cea adevărată a îndumnezeirii.

Respectarea Legii trebuie să fie doar un prim pas în pocăinţă, pe care mai apoi să-l depăşim, căci în Lege nu există viaţă. Legea reprezintă „doar o primă călăuză”[5]. Dar la început măcar asta să facem, să ţinem dreptatea Legii. Mai apoi, poate vom reuşi să înţelegem că nu câştigăm nimic alergând după dreptatea noastră, după „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Matei 5,38) şi vom avea puterea să zicem despre cel ce ne-a făcut un rău: „Lasă, Domnul să-l ierte, măcar lui să-i fie bine”[6] şi să nu întoarcem răul făcut, să nu ne răzbunăm, să nu dăm înapoi suferinţă.

Pocăinţa este calea cea strâmtă, este anevoioasă şi plină de durere. Este naştere în duh, care se face cu durere, cu suferinţă şi lacrimi. Dar dincolo de acestea este şi o mare bucurie, o insuflare a Duhului Sfânt care îi oferă omului puterea de a trece cu nădejde prin aceste dureri, asemeni mamei care trece prin durerile naşterii pregustând bucuria momentului în care îşi va ţine pruncul în braţe. Din acest punct de vedere, Părintele aminteşte despre cele nouă Fericiri ca fiind treptele către desăvârşire, calea pocăinţei, trepte însoţite şi de durerea lepădării de omul vechi, dar şi de acea bucurie tainică.

Părintele Rafail îndreaptă sensul pocăinţei de la simplitatea părerii de rău, de la „miorlăiala”[7] omului pentru răutatea faptelor sale, către dinamica vieţii întru veşnicie.

Preluând ideea părintelui său duhovnic, Părintele Rafail defineşte căinţa omului ca fiind „începutul autenticei contemplări”[8].

La baza pocăinţei, la temelia ei, stă conştiinţa sărăciei noastre duhovniceşti, acest realism spiritual care este şi primul element al smereniei.

Pocăinţa capătă, explicată în felul acesta, o frumuseţe aparte. Astfel, explică Părintele Rafail, de ce Sfinţii Părinţi numeau pocăinţa „ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor”[9]. Aceasta este artă deoarece omul, prin voinţa sa şi în conlucrare cu harul divin, se naşte pe sine, în dureri dar şi în bucurie, întru viaţă veşnică.

Prin faptele căinţei, omul devine dumnezeu după har. Părintele Sofronie afirmă că: „Dumnezeu în om îşi face autoportretul”[10], căci „omul, chipul şi, când ajunge la ea, asemănarea lui Dumnezeu, nu este altceva decât un dumnezeu.”[11]

Noţiunii de pocăinţă, înţeleasă în contextul lumii actuale, ca şi „cenuşăreasa limbii”, îi este reoferit de Părintele Rafail Noica adevăratul ei sens: „nevoinţa drept înţeleasă”[12].

„Pocăința este acel zvâc lăuntric al unui suflet care întrevede ceva din realitățile duhovnicești și tânjeste după ele mai mult sau mai puțin. Pocaința mai deplină sau mai slabă, dar pocăință. Asta e pocăința![13]”

(Despre pocăință și nevoință greșită – fragment din conferința „Criza în Biserică” susținută de Pr. Rafail Noica la Alba-Iulia, în aprilie 2003)

Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru Care nu voiește moartea păcătosului, ci ca acesta „să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33,11).

Prin cuvintele proorocului, atât de frumoase și mângâietoare de suflet pentru fiecare om, nu numai că ni se arată mila nesfârșită a lui Dumnezeu, ci ni se descoperă și marele adevăr despre viața păcătoasă trăită departe de voința divină: moartea sufletului și lipsirea de viața cea adevărată.

Mântuitorul Hristos îşi începe Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu în lume prin chemarea la pocăinţă: „pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4,17), deoarece ea deschide uşa în Împărăţia cerurilor.

Pocăinţa ocupă un loc primordial în întreaga viaţă a omului deoarece creştinul este chemat să lucreze pocăinţa nu numai o singură dată, ci neîncetat. Pocăința semnifică mai mult decât o atitudine morală, decât un simplu act moral, căci primim „Duhul vecinic”[1] al dumnezeirii.

În Sfintele Evanghelii, ca şi în scrierile Părinţilor Bisericii, pocăinţa este procesul lăuntric de părerere de rău în urma păcatului săvârşit, este schimbarea de înţelegere a lucrurilor, care-l determină pe om să se întoarcă la Dumnezeu, este dezlipirea privirii omului de la pământ şi îndreptarea ei către cer. Însă condiţia importantă pe care o impune pocăinţa este hotarârea definitivă de a nu mai săvârşi păcatul.

Despre pocăință, Sfântul Isaac Sirul scrie: „Pocăința înseamnă să-și părăsească cineva păcatele sale de mai înainte și să se întristeze pentru ele”[2] (Sfântul Isaac Sirul în „Cuvinte pustnicești”, Cuv. 81), iar Cuviosul Ioan Scărarul, în valoroasa lui scriere „Scara” ne oferă desăvârșita definiție a pocăinței:

„Pocăința înseamnă împrospătarea botezului. Pocăința este învoiala cu Dumnezeu pentru o nouă viață. Pocăința este cumpărătoare a smereniei. Pocăința este necontenita renunțare la nădejdea vreunei mângâieri trupești. Pocăința este gândul osândirii de sine și îngrijirea neîngrijită de sine. Pocăința este fiica nădejdii și tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăiește se osândește pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăința este împăcarea cu Domnul prin lacrimi și prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăința este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăiește este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăința este asuprirea tare a pântecelui și lovirea sufletului printr-o simțire adâncă”[3] (Sfântul Ioan Scărarul în „Scara”, Cuv. 5 – Despre pocăință).

Creștinul are menirea de a păstra harul pocăinței sau de a-l redobândi, întărindu-se în nădejde, căci omul chiar dacă greșește în fiecare clipă a vieții sale, dator este să se pocăiască, urmând cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice: „de păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi pocăiește-te!”[4]

Căința devine pentru credincios lucrarea permanentă a vieții sale, astfel  încât starea de recunoaștere a păcatelor devine calea cunoașterii de sine, dar și a cunoașterii lui Dumnezeu. Aceasta îl apropie pe om de Dumnezeu și îl face mult mai receptiv la harul Său.

Importanţa pocăinţei stă în faptul că ea face posibil accesul total şi personal la experienţa adevărului, la recunoaşterea căderii omului. Ea este o experienţă de viaţă și aceasta este comuniunea cu Dumnezeu, rodul darului conlucrării omului cu Dumnezeu, prin nemăsurata milostivire și mare mila bunătății Domnului, pentru că „Dumnezeu iubește pe oameni și-i iubește mult [...] Chiar de ar păcătui întreg poporul, nici aceasta nu biruiește iubirea de oameni a lui Dumnezeu.”[5]

Doar prin săvârșirea permanentă a pocăinței ne eliberăm sufletul de întinăciunea patimilor, aceasta fiindu-ne „a doua naștere din Dumnezeu”[6], iar „roada căinței este nepătimirea sufletului; iar nepătimirea înseamnă ștergerea păcatului.”[7]

Pocăința, „ca un har peste har”[8], rupe mintea de păcat și o raportează doar la pomenirea lui Dumnezeu și astfel prin har omul devine împreună-lucrător cu Dumnezeu la taina mistică ce se petrece în inima sa.

Creștinii sunt datori să se învrednicească de fapte de pocăință precum: „alungarea gândurilor”, „rugăciune neîncetată” și „răbdarea întristărilor”, „până la moarte”, „pentru că nimeni nu este vrednic de Împărăția Cerurilor”, căci „așa cum mâncăm și bem, cum vorbim și auzim, tot astfel avem datoria firească să ne pocăim”[9] (Cuviosul Marcu Ascetul în „Filocalia nipticilor și asceților”, pp. 108-117).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii spuneau că a-şi simţi păcatul este un mare dar al lui Dumnezeu, mai mare decât darul de a vedea îngerii din ceruri.

Astăzi este Duminica Femeilor Mironosițe!

Acesta este strigătul de biruință care a izbucnit din inima femeilor mironosiţe când s-au întors de la mormântul Domnului, împărtăşindu-le ucenicilor vestea cea mare a Învierii! Astfel, cum auzim în slujbele Bisericii: „firea cea slabă a biruit pe cea bărbătească, deoarece gândul cel plin de milă a plăcut lui Dumnezeu”.

Atitudinea femeilor mironosiţe, care L-au urmat şi L-au slujit pe Hristos pline de credinţă, dragoste şi curaj, este model de urmat pentru toate femeile creştine, de aceea, Duminica Femeilor Mironosiţe este considerată Ziua femeii creştine.

Astăzi este ziua femeilor creștine

Ele sunt urmașele femeilor mironosițe, fiicele Învierii, roabele Domnului, candelele credinței, sufletul familiei. Femeile creștine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, menţin, mai mult decât bărbaţii, flacăra credinșei şi tradiţiile străbune, focul sfânt al rugăciunii şi evlavia în casele noastre. Femeile credincioase sunt şi mame bune, creștine devotate, soţii cinstite şi ostenitoare, model în societate. Femeile credincioase sunt întâi la biserică, întâi la rugăciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cărţilor bune, la îngrijirea bolnavilor, la toate. Ele menţin căldura duhovnicească a credinţei, a dragostei, a răbdării şi a împăcării, în biserică, în familie, în societate.

(Părintele Cleopa Ilie)

În  Duminica Femeilor Mironosițe sărbătorim Ziua femeii creștine

Se cuvine să ne întoarcem cu tot sufletul, și inima, și cugetul către toate sfintele care ne sunt alături, care ne ocrotesc și se jertfesc pentru noi, să le aducem mulțumire și cinste, rugându-ne pentru sănătatea lor întru viață veșnică.

Vă mulțumim pentru tot și toate, și împreună cu voi, ne rugăm să ne învrednicim de darurile oferite nouă de Bunul Dumnezeu, în blânda Sa milostivire şi înţelepciune fără de sfârşit. Să ne trăiţi întru mulţi şi fericiţi ani!

Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă dea, pe deasupra, peticul dumneavoastră de cer!

Întru mulți și binecuvântați ani!

Vă îmbrățișez întru Domnul,

Florentin D.

Domnișoara Andreea Tatiana s-a alăturat demersului nostru umanitar și ne oferă sprijinul în derularea campaniei „De la suflet la zâmbet”, punând la licitație 3 seturi din creațiile sale hand-made (fiecare set conține o broșă și trei agrafe).

Banii ce se vor obține din vânzarea acestora vor fi donați în contul Asociației Pro Vita Valea Plopului.

Vă invit să contribuiți și dvs. la această inițiativă până la data de 31 mai 2011!

Mulțumim din suflet pentru sprijin!

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Licitaţie pentru copiii de la Valea Plopului

Dragii mei şi dragele mele :)

…pentru că se apropie ziua copilului şi pentru că aceşti copii merită atenţia noastră m-am gândit să scot la licitaţie aceste trei seturi din seria Dalia.

Fiecare set cuprinde o broşă şi două agrafe. Broşa are diametrul de 8 cm, iar florile de la agrafe 5 cm. Materialul folosit este căptuşeală lucioasă. Fiecare strat este securizat pe margini astfel încât materialul să nu se destrame. Acest set romantic poate fi purtat la o nuntă sau la orice altă ocazie.

Licitarea porneşte de la 20 de lei / set.

Banii vor fi depuşi în conturile Asociației Pro Vita Valea Plopului.

Licitaţia se va desfăşura până pe data de 31 mai.

Aştept mesajele voastre la comentarii sau pe adresa de e-mail: andreeat31@gmail.com.

Numai bine!
Andreea Tatiana.

Sursa: Blogul Mânuțe harnice

În urmă cu 3 ani am demarat proiectul revistei Orthograffiti, o revistă care şi-a dorit mereu să ajungă la sufletele tinerilor și să le vorbească:

• despre frumuseţea Ortodoxiei vii;
• despre adevăratele valori ale vieţii;
• despre minunăţia tinereţii trăită responsabil, frumos, cu verticalitate, trăită prin și cu Hristos.

Prin activitatea implicată de acest proiect, am cunoscut îndeaproape problemele tinerilor de azi.

Într-o perioadă în care am fost copleşiţi de literatură, studii, emisiuni, conferinţe ce tratează psihologia copilului, a adolescentului, a tânărului, îmbunătăţirea relaţiilor între generaţii şi educaţia în general, constatăm că, paradoxal, mai mult ca niciodată, tinerii noştri duc lipsa unui dialog real cu adulţii din jurul lor, a unor repere morale substanţiale şi corecte, a unor modele viabile.

Într-o societate aflată într-o continuă goană a supravieţuirii, îmbogăţirii, afirmării profesionale, în care părinţii şi profesorii sunt deseori covârşiţi de propriile lor probleme, în care valori precum altruismul, verticalitatea, dragostea, bunul simţ au fost înlocuite de sintagme de genul „fii liber, fă ce vrei”, în care modelele umane reale au fost înlocuite cu idoli de carton, tinerii par deseori dezorientaţi, blazaţi, frustraţi, însinguraţi, incapabili să facă faţă problemelor şi provocărilor vârstei, alegând deseori greşit sub presiunea majorităţii sau pentru că nu li se oferă o alternativă sau sprijinul necesar.

Dar tot prin proiectul revistei Orthograffiti, am cunoscut şi potenţialul vital şi creativ imens al acestor tineri minunaţi, care, credem noi, poate deveni sursă de însănătoşire morală, sufletească, spirituală. Considerăm că ceea ce lipseşte sunt cadrul şi îndrumarea necesare pentru ca aceste capacităţi latente să fie descoperite de tinerii însuşi şi manifestate.

Astfel, am considerat că e timpul să dezvoltăm proiectul nostru, prin înfiinţarea unei asociaţii: Asociaţia Tinerilor Ortodocşi Orthograffiti, ca o organizaţie care să acţioneze în direcţia formării şi educării unui tineret sănătos din punct de vedere sufletesc şi spiritual, implicat, puternic, capabil să se bucure de frumuseţea tinereţii şi să răspundă echilibrat provocărilor vârstei.

Am avut bucuria de a constata că ideea a avut un extraordinar succes în rândul multor oameni, părinţi, profesori, tineri, care s-au grăbit să ne ofere susţinerea lor şi chiar adeziunea la asociaţie.

Direcţiile în care intenţionam să acţionăm sunt:

• crearea de grupuri de dialog cu şi între tineri pe probleme specifice vârstei;
• formarea unei reţele de tineret la nivel naţional, care să promoveze valorile morale şi creştin-ortodoxe;
• combaterea fenomenelor sociale care prejudiciază integritatea tinerilor;
• promovarea învăţământului ortodox;
• sprijinirea părinţilor în educarea copiilor;
• cunoaşterea şi promovarea spiritualităţii creştin-ortodoxe;
• asistenţă socială şi activităţi artistice şi culturale.

Modalitatea noastră de abordare a tinerilor în toate acţiunile iniţiate va fi întotdeauna încurajatoare, caldă, deschisă, pe limba lor şi apropiindu-ne de inimile lor.

Suntem conştienţi că ne asumăm o misiune dificilă, a cărei rezultate se vor vedea abia în timp, dar credem că acest demers este absolut necesar.

Pentru a putea reuşi avem nevoie de sprijinul cât mai multor oameni: adeziune, voluntariat, sprijin intelectual, relaţional şi financiar.

Dacă și voi credeţi în necesitatea acestui proiect, vă rugăm şi vă invităm, atât tineri cât şi părinţi si profesori, să vă alăturaţi nouă, sprijinindu-ne în modul şi la măsura pe care o consideraţi potrivită!

Noi vă aşteptăm cu drag!

Date de contact:

Blog: http://asociatia_orthograffiti.wordpress.com

E-mail: asociatia_orthograffiti@yahoo.com

Telefoane:

Alexandra Nadane – 0725.034.037

Miruna Ionescu – 0748.851.336

Florentin Duban – 0769.547.330

Pruncul  Hristos avea o grădină

Și mulți trandafiri creșteau aici;

De trei ori pe zi îi uda,

Ca să-și împletească cununa din ei.

***

Când însă trandafirii au înflorit

I-a chemat pe copiii Evreilor.

Ei au rupt câte o floare,

Și toată grădina au pustiit-o.

***

„Cum îți vei mai împleti acum cunună?

În grădina ta nu mai sunt trandafiri!”

„Voi ați uitat că spinii

Mi-au rămas,” a spus Hristos.

***

Și din spini au împletit

Cununa înspinată pentru El.

Și picăturile de sânge, în locul trandafirilor,

I-au împodobit capul.

Sursa:  „Legenda Pruncului Hristos”(A. N. Pleșcev), extragere din Viața Sfântului Nicon ultimul stareț de la Optina (de Monahia Maria), Edit. Predania, 2009

Cine face bine colaborează la înfrumusețarea universului. Viața are căi multiple; poți merge într-un fel sau altul, dar ești om deplin printr-o atitudine afirmativă.

Cine face bine, manifestă partea divină din el.

Cel ce ajută e supus tuturor încercărilor!

Cât de ciudat e alcătuită lumea aceasta!

Cel ce-și apropie suferința altuia, cel ce pornește la drum pentru îmbucurarea fratelui, cel ce se roagă pentru frumusețea lumii noastre, acela e supus tuturor încercărilor.

Uneori cu încrâncenare, alteori cu blândețe resemnată, el trebuie să dea plata dăruirii propriei sale ființe.

A dărui ceva înseamnă un act de jertfă, iar a jertfi înseamnă a rupe ceva din sufletul tău, din ființa ta. Darul nu este un obiect material, ci spiritual; el nu poate fi schimbat și nici înapoiat.

Ce să schimbi și să înapoiezi? Partea de suflet și de jertfă, partea de conținut spiritual, care e însușirea de fond a darului?

Mai mult decât atât: darul este și un legământ, o prezență activă între tine și celălalt, o cale și un semn de unificare a două ființe. Când fac un dar, mă dăruiesc, iar când primesc un dar, mă împlinesc.

Materializate sau nu, darurile [...] sunt un omagiu, sunt ofrande ale unor sentimente profunde, sunt spirit din spiritul cel mai elevat. Darurile sunt un adevărat tezaur a celui ce le-a primit și a celui care le-a oferit.

Priveliștea lumii noastre este uneori cu adevărat foarte tristă. Aceasta nu ne îndreptățește să cedăm. Viața omului cunoaște în cursul ei multe lacrimi, dar să nu uităm că prin filtrul lor cade lumina ca razele soarelui în curcubeu, după o ploaie de vară.

Sursa: Ernest Bernea, Meditații filosofice. Note pentru o filosofie inactuală, Edit. Predania, 2010

Sursa fotografie: Blogul lui Irinel Cârlanaru, Copii din Valea Plopului/Valea Screzii

• Orice creştin este dator să iubească pe Dumnezeu.

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău; aceasta este întâi şi mai mare poruncă” (Mat 22, 37).

„Cel ce are întru pomenirea lui poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte şi cel ce Mă iubeşte pe Mine se va iubi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta pe sine-Mi (pe taină) întru dânsul” (Ioan 14, 21).

• Tot creştinul trebuie să iubească pe fratele său.

„Iar a doua poruncă asemenea celei dintâi este să iubeşti pe fratele tău ca însuţi pe tine” (Matei 22, 37-39).

„Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).

„Dacă Dumnezeu aşa ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul” (Ioan 14, 11).

„Că, cel ce nu iubeşte pe fratele, petrece întru moarte” (I Ioan 3, 14).

„Într-acest semn am cunoscut dragostea, că precum Hristos şi-a pus viaţa pentru noi, aşa şi noi suntem datori să ne punem viaţa noastră la moarte pentru fraţii noştri” (IIoan 3, 16).

• Creştinii sunt datori să nu se certe (sfădească), nici să aibă pomenire de rău şi urâciune cu fraţii lor, ci de se vor tulbura, sunt datori iarăşi degrabă să se împrietenească.

„Orice creştin care se mânie împotriva fratelui său în deşert şi fără pricină binecuvântată se face vinovat judecăţii şi oricare creştin va zice fratelui său cu mânie „raca”, adică defăimatule sau „tu”, se va face vinovat adunării judecătorilor. Iar cine va zice fratelui său cu mânie „nebunule”, vinovat va fi focului gheenei” (Matei 5, 22).

• Creştinii sunt datori să nu privească cu iscodire şi cu poftă.

„Eu vă zic că tot omul care vede femeie cu poftă, acesta aproape că a preacurvit cu dânsa întru inima sa” (Matei 5, 28).

„Tot orice lucru se află în lume este pofta trupului, pofta ochilor şi mândria vieţii,care nu sunt toate de la Dumnezeu şi Tatăl, ci sunt din lume. Deci, lumea trece şi se pierde dimpreună şi pofta ei; iar cel ce face voia lui Dumnezeu, acela rămâne totdeauna” (I Ioan 2, 15).

• Creştinii sunt datori să nu jure şi să nu facă jurământuri, nici adevărate, nici mincinoase.

„Eu vă zic să nu juraţi niciodată, nici pe cer, pentru că el este scaunul lui Dumnezeu, nici pe pământ, pentru că el este aşternutul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea Marelui împărat Dumnezeu, nici să te juri pe capul tău, căci nu poţi face niciun păr capului tău, alb sau negru, ci tot cuvântul vostru să fie: aşa, aşa; nu, nu; iar orice veţi zice mai mult decât acestea: aşa, aşa şi: nu, nu, este rău şi de la diavolul” (Matei 5, 34).

• Creştinii sunt datori să nu facă răzbunare,nici să răsplătească rău în loc de rău.

„Eu vă zic să nu staţi împotriva omului celui rău, ci oricare va voi să te lovească peste obraz, tu întoarce şi pe cealaltă parte să te lovească” (Matei 5, 39).

• Creştinii sunt datori ca niciodată să nu se ducă la judecată sau de se duc, se cade să se ducă la judecători duhovniceşti şi nu la cei mireneşti.

„Cu cel ce vrea să se judece cu tine, ca să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa şi la judecată nu te duce” (Matei 5, 40).

• Creştinii sunt datori să nu judece.

„Nu judecaţi pe alţii, ca să nu vă judecaţi şi voi; căci şi tu vei fi judecat de alţii, căzând în acelaşi păcat pentru care judeci pe fratele tău. Ce vezi micul gunoi care este în ochiul fratelui tău, şi bârna cea mare care este în ochiul tău nu o vezi?” (Matei 7, 1).

• Creştinii dacă nu iartă greşelile fratelui lor, nici Dumnezeu nu le iartă greşelile lor.

„Dacă voi veţi ierta greşelile altora, va ierta şi cerescul Părinte greşelile voastre. Iar dacă voi nu iertaţi greşelile altora, nici cerescul Părinte nu va ierta pe ale voastre” (Matei 6, 14).

• Creştinii sunt datori sã facã milostenie, sã se roage şi sã posteascã, nu din fãţãrnicie şi pentru slava şi lauda oamenilor, ci numai pentru Dumnezeu.

„Luaţi aminte, milostenia voastrã sã nu o faceţi înaintea oamenilor, spre a fi vãzuţi de dânşii ca sã vã laude, cãci, dacã astfel o faceţi, platã nu veţi avea de la Tatãl vostru cel ceresc… deci, când faci milostenia, fã-o atât de ascuns, încât sã nu ştie mâna ta cea stângã ce face dreapta” (Matei 6, 1).

• Creştinii sunt datori să nu adune comori pe pământ, ci în cer. Şi că sunt datori să nu nădăjduiască în bogăţia ior, ci să plângă şi să se tânguiască.

„Nu adunaţi comori pe pământ, ca să aveţi, unde moliile şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci, vă adunaţi vouă comori în ceruri, ca să aveţi totdeauna, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, nici furii nu le sapă, nici le fură. Că ori în ce loc este comoara voastră, acolo este lipită şi inima voastră” (Matei 6, 19).

• Creştinii sunt datori să nu se îngrijească de bunătăţile pământului, nici să iubească lumea şi cele din lume şi să aibă împătimire, ci să caute bunătăţile cele cereşti şi veşnice.

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate se vorda în dar, fără să le cereţi” (Acolo, 33).

„Aceasta, vă zic, fraţilor, că vremea acestei vieţi este puţină şi se cade cei ce au femei să le aibă cu atâta nepătimire, ca şi cum nu le-ar avea şi cei ce plâng şi se întristează pentru lucrurile lumii să fie ca şi cum n-ar plânge şi nu s-ar întrista şi cei ce se bucură de acestea, ca şi cum nu s-ar bucura şi cei ce cumpără lucrurile lumii, ca şi cum nu le-ar avea să le folosească şi cei ce întrebuinţează cele ale lumii, ca şi cum nu le-ar întrebuinţa rău, că trece chipul lumii acesteia şi se pierde” (I Cor. 7, 29).

• Creştinii sunt datori a nu fi mândri, ci smeriţi şi cele smerite să le iubească.

„Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare decât toţi întru împărăţia cerurilor” (Matei 18, 4).

„Cel ce se va înălţa pe sine se va smeri, şi cel ce se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12).

• Creştinii sunt datori să aibă răbdare în toate necazurile ce le urmează.

„Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).

„Răbdarea să aibă lucru desăvârşit, adică să fie întru toate desăvârşită, şi nu cu lipsă” (Iacob 1, 4).

„Puneţi toată osârdia voastră, fraţilor, ca să adăugaţi peste înfrânare răbdarea, iar întru răbdare, buna-credinţă (creştinătatea)” (II Petru 1, 6).

„Aici are să se arate răbdarea Sfinţilor” (Apocalipsa 14, 12).

• Creştinii nu se cade să se dea la griji lumeşti şi la mâncări şi băuturi, nici să fie în nepăsare şi să doarmă, ci sunt datori totdeauna să fie deştepţi şi gata, aşteptând ceasul morţii şi al judecăţii lui Dumnezeu.

„Să fiţi deştepţi, o, ucenicii Mei, că nu ştiţi în care ceas va veni Domnul vostru. Însă şi aceea s-o ştiţi că de ar şti stăpânul casei în care ceas va veni furii, ar fi privegheat şi nu ar fi lăsat să-i sape casa lui şi să intre înlăuntru. Pentru aceasta, fiţi gata şi voi, că în ceasul când nu aşteptaţi, Fiul Omului va veni, adică Eu” (Matei 24, 42-44).

„Fiţi cu luare aminte şi privegheaţi, că potrivnicul vostru diavol, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită dintre voi, căruia staţi împotrivă, întăriţi fiind în credinţă” (I Petru 5, 8).

„Priveghează… iar de nu vei priveghea, va veni asupra ta furul, şi nu vei cunoaşte în ce ceas va veni asupra ta” (Apocalipsa 3, 2).

• Creştinii sunt datori totdeauna să se pocăiască din suflet.

„În zilele acelea a venit Ioan Botezătorul propovăduind în pustia Iudeii şi zicând, pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 1).

„Pocăiţi-vă, fraţilor, şi vă întoarceţi către Dumnezeu, ca să se ierte păcatelevoastre şi ca să vină vremi de răsuflare spre voi de la Domnul” (Fapte 3, 19).

„Pocăieşte-te şi fă faptele cele dintâi care le-ai făcut, iar de nu te vei pocăi, vină degrabă asupra ta şi voi mişca sfeşnicul tău — adică Biserica ta — din locul său” (Apocalipsa 2, 5).

• Creştinii dacă nu vor întrece cu lucrurile cele bune pe drepţii cei din Legea Veche, nu vor intra întru împărăţia cerurilor. Şi creştinii de vor păcătui, mai greu decât cei fără de lege se vor munci.

„De nu va prisosi fapta bună a voastră, a ucenicilor Mei, mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor” (Matei 5, 20)

Sursa: Nicodim Aghioritul – Hristoitia. Bunul Moral al creştinilor

Copilul este creația divină a Domnului

Copilul este dăruit de către Dumnezeu doar oamenilor care sunt atât credincioși Lui, cât și merituoși.

Sufletul unui copil este mai pur decât o picătură de rouă. Prin ochii unui copil, familia acestuia vede lumea în floarea inocenței și a nevinovăției. Datorită acestui fapt, pruncii mult iubiți primesc darul  de a dezvălui adevăruri nebănuite. Fiind atât de pur, un copil poate comunica direct cu Domnul! Când dorm, bebelușii vorbesc cu îngerii și râd în somn.

Niciodată familia nu trebuie să certe sau să se supere pe copii, căci ei sunt raza lor (părinților) de soare. Când părinții se supără pe copiii lor, e ca și cum ar smulge soarele de pe cer. Pentru copii însă, e mult mai dureros: parcă cerul senin al sufletelor lor a fost pătat de un nor plumburiu, care anunță o ploaie rece și tristă. Aceasta lasă un gol imens în inima copiilor, iar până este reumplut, durează foarte mult timp.

Inima și sufletul unui copil sunt la fel de gingașe ca și ghioceii de primăvară, iar datoria familiei este să aibă grijă de ele!

Autor: Pîslan Florentina Crenguța (Școala nr. 79 – Clasa a V-a A)

Cuviosul Irodion (1821-1900), unul din marii egumeni ai monahismului românesc, a fost timp de 41 de ani întâistătătorul Mănăstirii Lainici.

Era de loc din judeţul Vâlcea. Intrând de mic în nevoinţă călugărească la Mănăstirea Cernica, în scurtă vreme a deprins bine meşteşugul luptei duhovniceşti, încât pe mulţi îi întrecea cu rugăciunea, cu smerenia şi ascultarea. A primit marele şi îngerescul chip al schimniciei cu numele de Irodion.

Sfântul Ierarh Calinic, pe când păstorea Eparhia Râmnicului, cunoscând petrecerea Cuviosului schimonah Irodion, în vara anului 1853 l-a hirotonit diacon şi preot şi l-a numit egumen la Schitul Lainici de pe Valea Jiului. Apoi l-a făcut arhimandrit şi îl avea de sfetnic şi duhovnic. Şi atât de mult îl iubea şi se cucerea de sfinţenia vieţii lui, că adeseori îl vizita la schit, numindu-l „luceafărul de la Lainici”. Numele acesta a rămas în graiul poporului până astăzi.

Pentru multa lui smerenie, arhimandritul Irodion s-a învrednicit de la Hristos de darul preasfintei rugăciuni şi al izgonirii duhurilor necurate. De aceea, nu puţini bolnavi şi neputincioşi de prin satele Olteniei şi Transilvaniei alergau la el şi se vindecau, încât numele său se făcuse cunoscut peste tot. Acest mare stareţ se învrednicise şi de darul mai înaintevederii, căci multora le cunoștea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare.

Cuviosul arhimandrit Irodion a trăit totdeauna arzând pentru dragostea lui Hristos, ca o făclie în sfeşnic, mângâind, vindecând şi folosind duhovniceşte, atât pe mireni, cât şi pe monahi.

Pentru toate aceste fapte minunate, sfântul a rămas viu în evlavia populară, iar Dumnezeu l-a învrednicit de neputrezire. Sfintele sale moaşte au fost aşezate spre cinstire în biserica mănăstirii pe care a păstorit-o.

Ne rugăm fierbinte Sfântului Prea Cuvios Irodion să mijlocească pentru noi înaintea Prea Sfintei Treimi. Amin!

Povestea aflării unui sfânt: Cuviosul Irodion de la Mănăstirea Lainici

Mănăstirea Lainici, Mireasa din defileu

Mănăstirea Lainici (Bumbești-Jiu, județ Gorj) – Tur virtual

Prezentare

Într-o perioadă în care am fost copleşiţi de literatură, studii, emisiuni, conferinţe ce tratează psihologia copilului, a adolescentului, a tânărului, îmbunătăţirea relaţiilor între generaţii şi educaţia în general, constatăm că, paradoxal, mai mult ca niciodată, tinerii noştri duc lipsa unui dialog real cu adulţii din jurul lor, a unor repere morale substanţiale şi corecte, a unor modele viabile.

Într-o societate aflată într-o continuă goană a supravieţuirii, îmbogăţirii, afirmării profesionale, în care părinţii şi profesorii sunt deseori covârşiţi de propriile lor probleme, în care valori precum altruismul, verticalitatea, dragostea, bunul simţ au fost înlocuite de sintagme de genul “fii liber, fă ce vrei”, în care modelele umane reale au fost înlocuite cu idoli de carton, tinerii par deseori dezorientaţi, blazaţi, frustraţi, însinguraţi, incapabili să facă faţă problemelor şi provocărilor vârstei, alegând deseori greşit sub presiunea majorităţii sau pentru că nu li se oferă o alternativă sau sprijinul necesar.

Noi, fondatorii Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi Orthograffiti, oameni care prin natura activităţii noastre profesionale am fost mereu implicaţi în lucrul cu tinerii, credem însă că aceştia sunt depozitarii unei mari forţe vitale şi creative, a unei puternice capacităţi de discernământ, de asumare corectă a responsabilităţilor, de înţelegere a implicaţiilor alegerilor lor, de însănătoşire morală, sufletească, spirituală.

Considerăm că ceea ce lipseşte sunt cadrul şi îndrumarea necesare pentru ca aceste capacităţi latente să fie descoperite de tinerii însuşi şi manifestate.

Ce ne propunem?

În acest sens am gândit şi înfiinţat Asociaţia Tinerilor Ortodocşi Orthograffiti, ca o organizaţie care să acţioneze în direcţia formării şi educării unui tineret sănătos din punct de vedere sufletesc şi spiritual, implicat, puternic, capabil să se bucure de frumuseţea tinereţii şi să răspundă echilibrat provocărilor vârstei.

Direcţiile în care intenţionam să acţionăm sunt:

• crearea de grupuri de dialog cu şi între tineri pe probleme specifice vârstei;
• formarea unei reţele de tineret la nivel naţional, care să promoveze valorile morale şi creştin-ortodoxe;
• combaterea fenomenelor sociale care prejudiciază integritatea tinerilor;
• promovarea învăţământului ortodox;
• sprijinirea părinţilor în educarea copiilor;
• cunoaşterea şi promovarea spiritualităţii creştin-ortodoxe;
• asistenţă socială;
• activităţi artistice şi culturale.

Modalitatea noastră de abordare a tinerilor în toate acţiunile iniţiate va fi întotdeauna încurajatoare, caldă, deschisă, pe limba lor şi apropiindu-ne de inimile lor.

Conştienţi fiind că ne asumăm o misiune dificilă, a cărei rezultate se vor vedea abia în timp, credem că acest demers este absolut necesar şi aşteptăm alături de noi pe toţi cei ce ne împărtăşesc viziunea şi doresc să sprijine efortul nostru!

Vă așteptăm alături de noi!

Colectivul Asociației Tinerilor Ortodocși „Orthograffiti”

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Asociația Tinerilor Ortodocși „Orthograffiti”

Blogul asociației : https://asociatiaorthograffiti.wordpress.com/

Hristos a Înviat!

După ce am trăit zilele unice ale Pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos, cunoscându-L pe Dumnezeu „față către față” prin împărtășirea noastră cu harul dumnezeiesc oferit de sfintele slujbe, după ce ne-am minunat de sfânta Sa biruință asupra morții din noaptea Învierii, prin pogorârea luminii divine și pregustarea Împărăției Cerurilor din potirul Sfintei Cuminecături, ne-am transformat din oameni trupești în hristofori, spre slava lui Dumnezeu.

Drept aceea, săvârșind cele patruzeci de zile ale postului, întorcându-ne la noi înșine, pe calea pocăinței și a smereniei, am lepădat sarcina postului, dar să nu ne lepădăm de rostul său duhovnicesc. „Căci este cu neputință și a lepăda sarcina postului, și a secera rodul postului. A trecut osteneala nevoințelor, dar n-a trecut sârguința isprăvilor. S-a dus postul, dar rămâne cucernicia. [...] Nici postul nu s-a dus! A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Să ne îndepărtăm deci, cu postul nostru sufletesc, de la răutate, să ne înfrânăm de la poftirea lucrurilor străine, să fugim de câștigurile nemeritate și nedrepte, să ne răstignim patimile si poftele pentru a învia alături de  Hristos.

Postul nu reprezintă sfințenia realizată, ci este doar unealta prin care o putem dobândi. Postul, alături de rugăciune, este arma noastră împotriva uneltirilor diavolului și a tuturor ispitelor. Postul a fost necesar în rai (înfrânarea de a consuma din Pomul cunoștiinței binelui și a răului) și cu atât mai mult, este necesar în afară de rai, căci dacă un medicament este util înainte de rană, cu atât mai mult este util după rană (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Postul ocrotește orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătaţi, frumuseţea fecioriei şi sfinţeniei, strălucirea cuminţeniei, începutul vieţii creştine, mama rugăciunii, izvorul cuminţeniei. El învaţă linişte şi este înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte. (Sfântul Isaac Sirul)

„Postul este doctorul sufletelor noastre. Îl face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească de toate lipsurile vieţii sale”

Cât de frumos grăiește Sfântul Simeon Noul Teolog despre valoarea incomensurabilă și de netăgăduit a postului creștin. Cât adevăr este cuprins în această sfântă cugetare patristică. Postul este doctorul ce ne tămăduiește trupul prin înfrânarea de la cele lumești și ne înalță sufletul prin dezlegare din robia patimilor duhovnicești. Postul nostru trebuie să ne fie un exercițiu neîncetat de stăpânire asupra pornirilor pătimașe.

Despre înfrânarea pântecelui, zis-a un sfânt bătrân: „fraţilor, îmbuibarea pântecelui este maica curviei, iar postul şi înfrânarea sunt bogăţia sufletului; deci aceasta să ne silim să o câştigăm cu smerită înţelepciune, păzindu-ne de mândrie, plăcere şi de lauda oamenilor care este maica tuturor răutăţilor”. Se cade a știi că trebuie mai mult să ne împărtășim cu hrana cea dumnezeiască şi cu învăţăturile sfinţilor părinţi. Drept aceea, nu numai trupul să ni-l îmbuibăm şi de suflet să uităm, ci duhovniceşte să ne purtăm de grijă, prăznuind întru veselie veșnică.

Postul duhovnicesc pentru a fi împlinit, este necesar ca omul să-şi păzească mintea de gîndurile care o spurcă şi o răspândesc la cele deşarte şi trecătoare. Precum trupul are lumea lucrurilor, aşa şi mintea are lumea duhurilor şi a gîndurilor; şi după cum trupul poate desfrâna sau face alt fel de păcat prin lucruri, tot astfel şi mintea desfrânează sau face alte păcate prin gînduri (Sfîntul Maxim Mărturisitorul).

Pentru aceasta, fraților, să ne hrănim cu milostenie și să ne plecăm genunchii în smerită rugăciune, să ne purificăm de zburdările necuratelor pofte, să ne sârguim în isprăvi, să ne închinăm și să-I mulţumim lui Dumnezeu pururea, cu osârdie şi din toată inima, rugându-ne să ne învrednicească a gusta din infinita Sa răbdare.

„Postirea este darul cel mai de preţ a lui Dumnezeu, porunca cea mai veche, care s-a păstrat ca moştenire părintească şi a ajuns până în zilele noastre. Aşadar, primiţi-o cu bucurie, cei săraci ca pe tovarăşul vostru, cei ce slujiţi ca pe odihna voastră, cei bogaţi ca pe cea care vă salvează de primejdia îndestulării, şi dă gust tuturor celor pe care desfătarea continuuă le lipseşte de gust.”

(Sfântul Vasile cel Mare)

Sfântul Apostol Pavel zice că de la copii putem lua numai nerăutatea şi nevinovăţia lor, dar nu şi înţelegerea lor pruncească.

“Fraţilor, spune el, nu fiţi copii cu mintea. Adica fiţi copii cu nerăutatea. La minte, însă fiţi desăvârşiţi” (I Corinteni 14,20).

De la prunci putem lua pildă smerenia, după cum a zis Domnul: “Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare întru Împărăţia cerurilor” (Matei 18,4). Iar dacă cineva, prin darul lui Dumnezeu, va ajunge să fie desăvârşit cu mintea şi înţelegerea şi să aibă nerăutatea, smerenia şi curăţia pruncilor, acesta cu adevărat a ajuns la culmea nepătimirii şi poate să fie pildă de urmat pe calea mântuirii.

Se ştie că cei mai loviţi şi biruiţi de ispitele veacului nostru sunt copiii şi tinerii, fiii noştri sufleteşti. Cine poartă această vină pentru căderea şi slăbirea lor spirituală? Ce ar trebui să facem pentru salvarea şi călăuzirea lor pe calea cea bună?

Cea mai mare răspundere pentru catehizarea şi povăţuirea copiilor, a tinerilor şi a fiilor noştri sufleteşti o poartă părinţii lor trupeşti şi duhovniceşti.

Datoriile principale ale părinţilor către copiii lor sunt acestea :

• A-i iubi (Tit 2,4);

• A-i învăţa Legea lui Dumnezeu (Exod 12,26-27), adică dreapta credinţa şi faptele bune;

• A-i învăţa frica lui Dumnezeu (Facere 18,19; Deuteronom);

• A le povesti lucrurile cele minunate ale lui Dumnezeu (Exod 10,2;13,14);

• A le povesti judecăţile lui Dumnezeu (Ioil 1,3);

• A-i învăţa cu ascultarea şi supunerea (Pilde 4,3-4);

• A-i conduce spre tot lucrul bun (I Timotei 3,4);

• A-i deprinde de mici cu rugăciunea, ascultarea de Biserică, smerenia, viaţa curată;

• A-i mustra când greşesc (I Regi 2,23);

• A-i îndrepta şi a-i pedepsi (Deuteronom 8, 5; Pilde 3,12;13,24);

• A nu-i întărâta (Efeseni 6, 4; Coloseni 3,21);

• A se ruga lui Dumnezeu pentru binele lor spiritual şi material (Facere 17,18; I Paralipomena 29,18);

• A-i compătimi, adica a plânge cu ei (Psalm 102,13), când sunt în suferinţă şi a nu-i sminti;

• A le da pildă bună cu viaţa lor (IV Rcgi 14,3; 15,3; II Paralipomena 34,2).

Acestea şi altele de acest fel sunt datoriile părintilor trupeşti faţă de fiii lor. Dar şi părinţii duhovniceşti, ca: arhiereii, stareţii de mănăstiri şi schituri, preoţii de la parohii, dascălii Bisericii, naşii de botez, de cununie şi de călugărie şi toţi care au fii sufleteşti sub a lor ascultare, au mare grijă şi mare răspundere pentru formarea şi creşterea duhovnicească a fiilor lor sufleteşti, spre slava lui Dumnezeu, ştiind că un singur suflet este mai scump decât toată lumea, precum a zis Domnul (Matei 16,26; Marcu 8,36-37; Luca 9,25).

Nepăsarea şi negrija păstorilor duhovniceşti şi trupeşti pentru creşterea şi îndreptarea fiilor lor sufleteşti le pedepseşte aspru Domnul Dumnezeu şi în veacul de acum şi în cel viitor, cum citim în Sfânta Scriptură!

Cum sa-i ajutăm pe copii?

Vom putea ajuta spre mântuire pe fiii noştri trupeşti şi sufleteşti numai dacă noi şi părinţii noştri trupeşti şi sufleteşti ne vom face datoria după cele arătate mai sus. Dar mai ales dacă le vom da pildă, nu numai cu vorba, ci şi cu fapta şi cu trăirea, după învăţătura Sfinţilor Părinţi care zic: “Taci tu, să vorbească lucrurile tale”!

Sfântul Isaac Sirul zice: “Mustră şi învaţă pe alţii, nu numai prin cuvânt, ci prin puterea lucrării tale”! Tot el, arătând că pilda vieţii zideşte şi foloseşte pe alţii mai mult decât cuvântul cel frumos şi meşteşugit, zice: “Altul este cuvântul din lucrare (experienţă) şi altul este cuvântul cel frumos şi fără de iscusinţa lucrării. Cuvântul din lucrare este cămara nădejdii, iar înţelepciunea cea nelucrătoare este amanet al ruşinii” (Filocalia vol.X, Cuvântul 1).

Am însemnat aici aceste cuvinte ca să arăt că cea mai mare şi mai puternică învăţătură dată copiilor şi fiilor noştri duhovniceşti nu este numai vorba, ci pilda vieţii prin lucrare. Că toţi ne grăbim la învăţat, dar fericit este în viaţă cel ce tace şi face.

Dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur zice:

“Cuvântul de multe ori tare strigând pe mulţi i-a supărat, iar fapta bună cea lucrătoare şi tăcând pe toţi îi foloseşte… De aceea, fraţii mei, dacă ne-ar ajuta mila lui Dumnezeu, măcar cu vârful degetului să ne atingem de cele ce învăţăm pe alţii prin cuvânt. Însă dacă vorbim altora din lucrare, atunci cuvintele noastre au putere, ridică pe mulţi din păcate prin pocăinţă, şi-i fac fii ai lui Dumnezeu după har. De aceea sunt atâtea drame şi copii răi, neascultători în familiile noastre, pentru că cei dintâi care smintesc pe copii sunt, chiar părinţii. Sau dacă îi învaţă cu cuvântul, îi ucid cu viaţa lor rea, mai ales cu beţia, desfrâul, necredinţa, cearta, lipsa de la biserică şi hulirea lui Dumnezeu. Copiii şi fiii noştri sufleteşti trebuie să ne vadă totdeauna blânzi la cuvânt; smeriţi în comportare, milostivi la inimă, nelipsiţi de la biserică, legaţi mai mult de Dumnezeu decât de cele pământeşti şi înfrânaţi de la toate cele rele. Dar mai presus de toate să ne vadă că trăim cu toţii în dragoste, care este cununa tuturor faptelor bune.

Cine iubeşte din inimă pe oameni, acela are pe Hristos în inimă!

Iar cuvântul care iese din inimă, pătrunde în inimile tuturor!

De vom face aşa, vom fi ca o lumină în sfeşnic şi vom fi binecuvântaţi de Dumnezeu cu mulţi şi buni fii sufleteşti pe pământ, iar în cer cu viaţa veşnică.”

Sursa:

1. Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură

2. Filocalia. Vol. X

3. Parohia cu hramul “Sfântul Vasile” – Buzău

Cea mai frumoasă rugăciune pe care o poate face un om, un creştin este să dea viaţă unui copil, să fie împreună creator cu Dumnezeu. Prin aceasta, fiinţa umană se înalţă către Creatorul său şi păşeşte prima treaptă spre desavârşire.

Cuvintele lui Hristos ” Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor, (Matei 19,14) este o poruncă pentru noi toţi sau numai un îndemn?

Aceste cuvinte sunt o poruncă pentru noi toţi care vrem să ne mântuim, şi să ne silim să avem inimă smerită şi nevinovată de copii. Dar vezi că nu a zis că numai a acestora este Împărăţia cerurilor, ci: “a unora ca aceştia”. Adică toţi care prin darul lui Dumnezeu şi prin lucrarea faptelor bune ajung la măsura curăţeniei şi a nevinovăţiei pruncilor, vor dobândi Împărăţia cerurilor. Această poruncă priveşte şi pe părinţii trupeşti. Că au prima datorie faţă de copii să le dea viaţă, să-i lase să vină la viaţă, iar nu să-i omoare. Apoi au poruncă să-şi crească copiii în credinţă şi în frică de Dumnezeu, în rugăciune şi în viaţă curată. De vor face aşa, copiii lor vor creşte bine, vor purta în ei pe Hristos şi vor urma toată viaţa lui Hristos. În felul acesta vor împlini şi ei porunca Domnului: “Lăsaţi copiii să vină la Mine!”.

De ce totuşi Mântuitorul cheamă pe copii la Sine înaintea tuturor oamenilor şi ni-i dă drept modele de desăvârşire?

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, fiind Însuşi izvorul nemărginit al dragostei, al curăţiei şi al nevinovăţiei, din dragostea Sa cea nemărginită iubeşte pe copii pentru nevinovăţia lor şi îi cheamă la Sine, ca să ne dea nouă pildă spre a urma cu fapta curăţenia, nevinovăţia şi nerăutatea pruncilor şi a copiilor curaţi. Prin cuvintele: “Lăsaţi copiii să vină la Mine” , Domnul ne arată că El iubeşte pe copii şi nevinovăţia lor şi cu pilda ne îndeamnă pe toţi să fim ca ei.

Copiii nevinovati care se duc la Domnul de mici, pot fi consideraţi sfinţi şi deci modele de urmat pentru noi?

Pot fi consideraţi sfinţi şi modele de urmat pentru noi cât priveşte nevinovăţia şi curăţia lor, dar nu şi lupta şi suferinţa pentru lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Căci ei au intrat în Împărăţia cerurilor numai pentru nevinovăţia vieţii, nu şi pentru ostenelile faptelor bune pe care le-au îndurat cu bărbăţie sfinţii lui Dumnezeu, care prin multe suferinţe şi prigoane pentru Hristos au dobândit cununa muceniciei şi viaţa veşnică (Matei 5,10-13; Fapte 14,22). Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: “De nu vă veţi întoarce şi de nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia cerurilor” (Matei 18,3). Dar la această nevinovăţie şi curăţenie a pruncilor, sfinţii lui Dumnezeu prin mari lupte, osteneli şi chinuri, au ajuns.

Ce răspuns greu vor da înaintea Domnnului acei părinţi trupeşti şi sufletesti care smintesc pe fiii lor şi nu poartă grijă de mântuirea sufletelor lor?

Părinţii trupeşti şi sufleteşti, care smintesc prin faptele şi cuvintele lor pe fiii si fiicele lor şi nu poartă grijă de mântuirea sufletelor lor, au asupra lor ” vaiul” spus de Mântuitorul: “Vai lumii pentru sminteli!… Dar, mai vai de cel prin care vine sminteala!… Acela mai bine şi-ar lega o piatră de moară de grumaz şi să se arunce în adâncul mării” (Matei 18,6-7 ). Prin greutatea pietrei de moară se arată cât de greu este păcatul smintelii, care aduce pierderea tuturor celor ce s-au smintit. Iar pentru nepurtarea de grijă a părinţilor trupeşti şi sufleteşti, privind călăuzirea copiilor şi creştinilor pe calea mântuirii, aceştia vor lua osânda lui Eli preotul care nu a purtat de grijă de cei doi fii ai săi, Ofni şi Finees, lăsându-i să facă multe răutăţi înaintea Domnului. Din această nepurtare de grijă şi-a pierdut viaţa şi sufletul atât preotul, cât şi fiii săi, iar sicriul Legii Domnului a fost luat în robie de Filisteni (I Regi 4,18-20; I Regi 2,13-18).

Sursa: Parohia cu hramul “Sfântul Vasile” – Buzău

Viaţa noastră este alcătuită din mari evenimente, fericite şi nefericite, prevăzute şi neprevăzute, şi, în mai mare măsură, din parcursul relativ mai calm dintre ele. Cu alte cuvinte, în cazul din urmă, avem de-a face cu viaţa noastră cea de toate zilele, cu bunele şi cu mai puţin bunele şi chiar cu relele ei. În trăirea ei, un farmec inegalabil şi binefăcător îl au gesturile simple, care pentru cei neimplicaţi direct în ele trec cel mai adesea neobservate. Un zâmbet, un cuvânt, un semn, o privire… Fiecare dintre noi le-a probat frumuseţea şi folosul, s-a bucurat de ele în clipe de poticnire.

În gestică, rolul cel mai important, cel mai dinamic, cel mai lucrător îl au mâinile, mai mult sau mai puţin dependent sau chiar independent de cuvânt. Planarea mâinilor, în varii situaţii, întru spunere, poate fi un spectacol fascinant şi revelator. Prin mână coboară “vizibil” binecuvântările lui Dumnezeu, prin mână se transmite “vizibil” harul sfinţitor, prin mâini urcă la Dumnezeu invocările noastre şi slăvirea noastră, făcându-ne noi clepsidră întru captarea revărsării harului divin.

Dar, din toată această antropologie posibilă a mâinii, doresc să mă opresc acum numai la ţinerea de mână. Este un gest de comunicare de maximă duioşie ce ne însoţeşte pe parcursul întregii vieţi.

Întâia comunicare cu noul născut începe cu întinsul unui deget, pe care el îl apucă cu multă implicare. Îi dai la început un deget, apoi îi dai întreaga mână, şi ţinerea asta de mână rămâne o permanenţă pe parcursul primei copilării, cel puţin. Ţinerea copiilor de mână este un gest aproape obligatoriu, întru protejarea lor. Ţinuţi de mână, ei se simt în siguranţă. Dar, în mod paradoxal, parcă şi mai protejat se simte cel care ţine de mână un copil (părinte, bunic etc.).

Ce fericire neprihănită mâna unui copil în mâna ta! Cu adevărat un dar al lui Dumnezeu, Care îţi devine, în felul acesta, parcă mai prezent.

La vârste fragede, copiii sunt puşi să se ţină de mână, doi câte doi. În felul acesta sunt aşezaţi în rând pentru deplasare. Este, aşadar, în fond, o anumită punere în rânduială, pe care ţinerea de mână o uşurează şi o structurează.

Mâinile de acelaşi fel

Ţinerea de mână a iubitului şi a iubitei este un gest suprem. Cât foc sacru se transmite, câtă mărturisire! Şi cu câtă puritate, cu câtă simplitate! Ce salt extraordinar în paradis mersul de mână al iubiţilor! În continuare, la nuntă, când sunt miri, li se pun mâinile una într-alta, în momentul în care preotul rosteşte, în cadrul unei rugăciuni de binecuvântare, către Dumnezeu, invocarea: “Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni”. Este o ţinere unică, pentru că, acum, mâinile sunt de acelaşi fel, mâna dreaptă a mirelui ţine mâna dreaptă a miresei! Se petrece în faţa mesei altarului aşezată pentru acest eveniment în mijlocul bisericii, masă încărcată cu bunătăţi sfinte sau sfinţite: Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, luminile plutind în sfeşnice, vinul din “paharul mântuirii”, prăjiturile făcute din materii cu mare încărcătură iconică (grâu, apă, lapte, miere). Mai multe ţineri de mână dau înlănţuirea horei, cerc sfânt care închide întru deschidere comunicarea unei comunităţi, cum petrece, în cazul nunţii, la “Isaie, dănţuieşte!”, când Însuşi Dumnezeu este prins acolo, ca odinioară la Cana Galileii. De altfel, pentru a ajunge la nuntă, în rânduiala veche se impunea ca mai întâi viitorul mire să ceară mâna viitoarei sale soţii de la părinţii ei. Mai puţin pătimaş, mai aşezat, gestul poate continua şi după nuntă.

Iată-i pe soţii Arnolfini, din celebrul tablou al lui Jan van Eyk (de la 1434)! Câtă sobrietate, cât hieratism, câtă frumuseţe (ţi se taie respiraţia), câtă transfigurare!… Ea poartă deja în pântece, atât de frumos, rodul minunat al iubirii lor împărăteşti.

Limbajul mâinilor

Vezi uneori şi bătrâni ţinându-se de mână…

Ne aducem aminte de versuri din poezia aceea, atât de delicată, a lui Ion Minulescu, intitulată: “În oraşu­n care plouă de trei ori pe săptămână / Un bătrân şi o bătrână – / Două jucării stricate – / Merg ţinându-se de mână…”

Poate că unora li se par puţin caraghioşi, puţin desueţi, dar câtă înduioşătoare mărturisire a unei vechi legături de iubire, astăzi încă arzând domol şi păstrător, cuprinde în el gestul lor, cu gust de amurg al unei zile frumoase. Căci cât o zi li se pare acum a fi fost viaţa lor…

O comunicare întru încurajare cu un bolnav şi, mai mult încă, cu un muribund se face în mare măsură prin intermediul ţinerii mâinii lui între ale tale. Trup şi suflet fiind alcătuirea noastră, numai cuvântul nu este de-ajuns. Unde mai pui că uneori el nici nu mai răzbate până la acela. Se pare că limbajul mâinilor este mai potrivit şi mai penetrant în astfel de situaţii-limită. Există în acest sens mărturia mitropolitului Antonie al Surojului. La patul unui bolnav: “Să ştiţi să rămâneţi în tăcere. Să înceteze vorbăria, lăsând locul unei tăceri profunde, atente, pline de o caldă purtare de grijă. Nu e deloc uşor să înveţi să păstrezi tăcerea. Luaţi loc, luaţi mâna bolnavului şi spuneţi liniştit: “Îmi pare bine că sunt cu tine…” Apoi păstraţi un moment de tăcere. Să fim prezenţi fără a vântura o mulţime de cuvinte nesemnificative sau de emoţii superficiale. Fie ca vizita voastră să-i aducă bolnavului bucurie şi convingerea că şi pe voi vă bucură aceasta” (Viaţa, boala, moartea, Ed. Sfântul Siluan, 2010, p. 27 – grăbiţi-vă s-o luaţi, căci este o carte de un folos imediat extraordinar, impecabil tradusă de o ucenică a părintelui, monahia Anastasia Igiroşanu).

Câteodată, ţii mai prelung mâna celuilalt între ale tale, spre a-ţi arăta mai apăsat compasiunea şi încurajarea sau spre a-ţi mărturisi dragul şi simpatia.

Mâna mântuitoare

Ţinerea de mână este mai greu de folosit ca gest simplu amical, deoarece presupune un anumit tip de mare intimitate, o tandreţe, care nu se potriveşte oricând şi oricum.

Dintre gesturile fizice, ţinerea de mână este unul dintre gesturile de iubire cele mai decente, reprezintă atingerea cea mai curată, întăritoare, protectoare, pentru că păstrează o anumită proximitate justă a trupurilor, o depărtare care apropie şi mai tare. Într-o astfel de situare eşti mai ferit de păcate, inclusiv de cele cu gândul.

Când unul dintre cei doi este mai puternic, fie şi numai aparent, ţinerea de mână înseamnă purtare (de mână), înseamnă şi ducere (de mână). Totdeauna este însoţire de bunăvoie, împreună pornire la drum în aceeaşi direcţie, asumată, în vederea atingerii unei înalte ţinte comune. Mai mult chiar, în cazul iubiţilor, împreună alergare liberă şi bucuroasă, spre deosebire de îmbrăţişare, de pildă, care impune o oprire, o fixare într-un loc. O îmbrăţişare este mai fulgurantă, mai repede trecătoare decât ţinerea de mână. Ţinerea de mână arată o anumită dăruire de sine, sufletească îndeosebi. Cei doi devin prin mâinile lor vase comunicante. Este iubirea care se comunică între două fiinţe, ori de ce fel ar fi această iubire: eros, philia, storge sau agape. Deşi pare fragilă, este o legătură extrem de puternică, foarte greu de distrus în momentul exprimării ei. Nimeni nu poate interveni între cei doi, fără numai Dumnezeu cu harul Său, ca să adauge. Oricum, ţinere de mână înseamnă şi susţinere, sus-ţinere, ţinere de inimi sus, cum suntem chemaţi şi îndemnaţi la Sfânta Liturghie, înainte ca Hristos să pogoare minunat în Sfânta Euharistie.

Dar iată şi gestul suprem al luării de mână! În scena iconografică ortodoxă a Învierii, Adam şi Eva sunt traşi de mână din iad de Hristos. El le dă o mână de ajutor, o mână salvatoare (mântuitoare). Noi suntem chemaţi ca, în prelungirea gestului Său, destinat fiecăruia dintre noi pentru a ne scoate din iadul ne-păsării (ne-pătimirii) noastre, să încercăm, pe cât cu putinţă, să întindem o mână de ajutor celor cu care ne este dat să ne întâlnim şi să ne însoţim pe parcursul acestei vieţii complicate.

Să ne ţinem de mână întru curată şi înflăcărată iubire, prindere de curaj, întărire în nădejde!

Sursa:

1. Ziarul Lumina. Despre ţinerea de mână

2. Sfântul Siluan – Viaţa, boala, moartea

3. Ion Minulescu – Acuarelă

Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă Doamne, povăţuieşte-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Rugăciune la intrarea în sfânta biserică

Aşezământul rugăciunilor obşteşti în Sfintele lui Dumnezeu Biserici este o mare milă dumnezeiască pentru om. Aceste rugăciuni sunt rânduite de Apostoli, de sfinţii lor ucenici şi de Sfinţii Părinţi din primele veacuri ale creştinismului, potrivit unei descoperiri de sus.

La aceste rugăciuni, fiecare creştin poate lua parte, chiar şi cel neştiutor de carte îşi însuşeşte cunoştinţele, vorbirile frumoase, poeziile duhovniceşti, ale sfinţilor cuvântători şi ale cărturarilor creştinismului. În timpul rugăciunilor citite, cel ce doreşte poate învăţa foarte uşor rugăciunea minţii, căci cantitatea rugăciunii, au spus Părinţii, duce la calitate şi de aceea rugăciunile îndelungate de prin mănăstiri ajută foarte mult pe nevoitor să treacă de la rugăciunea acută cu gura, spre cea care se face cu mintea şi cu inima.

Venind tu în biserică, dacă nu ai vreo ascultare într-însa, stai cât mai retras, după stâlp, pentru ca să nu te risipeşti şi pentru ca evlavia ta să nu fie expusă spre ruşinarea altora; îndreaptă-ţi ochii minţii spre inimă, iar ochiul trupesc spre pământ şi roagă-te lui Dumnezeu cu duhul zdrobit, neavând nici un fel de vrednicie nici un fel de faptă bună, cunoscându-te vinovat într-o nenumărată mulţime de păcate, ştiute şi neştiute de tine.

Mai ales călugărul nou începător, dar nu numai el, ci şi creştinul din parohie, trebuie să frecventeze regulat Biserica.

În anii bătrâneţilor şi ai neputinţelor când atât vârsta cât şi starea bolnăvicioasă îl inchide pe călugăr aproape cu totul în chilie, el se va hrăni cu acea merindă duhovnicească pe care a adunat-o în timpul tinereţilor sale şi în timpul tăriei sale, cercetând casa lui Dumnezeu. Numesc merindă duhovnicească, rugăciunea minţii şi a inimii.

O, sfântă biserică! Ce bine, ce dulce e să se roage în tine omul! Căci unde este rugăciunea înflăcărată, dacă nu între zidurile tale, înaintea prestolului Dumnezeiesc şi înaintea feţei Celui ce şade pe dânsul? Cu adevărat, sufletul se topeşte de umilinţa rugăciunii şi lacrimile curg pe faţă precum apa. Dulce e să te rogi pentru toată lumea.

Când stai în biserică să fii ca în cer cu Dumnezeu, fiindcă în biserică totul este ceresc.

Aici rugăciunea de obşte nu este pentru vreun lucru lumesc, ci pentru mântuirea sufletului, pentru iertarea de păcate, pentru sporirea în faptă bună şi dăruirea nemuririi sufletelor noastre: rugăciune pentru toţi.

Toată grija lumească trebuie lepădată când intrăm în biserică şi stăm în ea!

Doamne, Dumnezeul meu, Ţie-Ţi încredinţez toată viaţa mea şi pe Tine Te rog: apără-mă, mântuieşte-mă şi fă-mă părtaş îndurării Tale, dă-mi îndreptare vieţii şi purtare înţeleaptă, dăruieşte-mi sfârşit creştinesc, cinstit şi paşnic şi mă fereşte de toată răutatea şi bântuirea potrivnicului. Iar în ziua temutei Tale judecăţi să-mi fii blând mie, robului Tău, şi să mă numeri cu oile cele alese de-a dreapta Ta, ca împreună cu acestea să Te slăvesc în veci. Amin.

Rugăciune la ieşirea din sfânta biserică

Sursa:

1. Sfântul Ioan de Kronstadt

2. Sfântul Teofan Zăvorâtul – Cinci învăţături pe calea mântuirii

3. Rugăciunii la intrarea şi ieşirea din sfânta biserică

Vă recomad spre lectură şi întărire duhovnicească:

1. Sfântul Ioan de Kronstadt – Rugăciunea în biserică

2. Paul Evdochimov – Treptele rugăciunii

3. Părintele Dumitru Stăniloae – Rugăciunea curată

Noi vedem că mulţi dintre păcătoşii care au dus o pocăinţă, au atins desăvârşirea creştină în gradul cel mai înalt. Ei au restabilit într-înşii darul Botezului nu numai în gradul în care se dă, ci şi în gradul în care el se dezvoltă mai târziu, din vieţuirea potrivit cu poruncile Evangheliei. Dobândind şi recâştigându-şi libertatea duhovnicească, ei nu se opreau la aceasta, nu se mulţumeau cu atât, căci ei nu încetau să se pocăiască şi să plângă; lucru prin care li s-a întors libertatea. Neputinţa cunoscută bine de ei prin experienţa şi buna folosinţă a omului, posibilitatea lui de a se schimba repede, îi deştepta mereu spre lacrimi.

“Nu te lăuda cu ziua de mâine, căci nu ştii ce poate aduce” (Pilde 27,1 )

vorbeau ei zilnic, pentru ei înşişi, prin gura Scripturii. Din cauza curăţeniei, lor li s-a descoperit că: “Legea Domnului e fără hotar” (Psalmul 118,96). Comparându-şi împlinirea poruncilor făcută de ei cu porunca necuprins de largă a necuprinsului Dumnezeu, ei recunoşteau că această împlinire este cu totul insuficientă.

Împlinirea poruncilor pe care o făceau ei o recunoşteau drept o spurcare a poruncilor (Sfântul Petru Damaschin).

Ei îşi spălau faptele bune ca pe nişte păcate, cu râuri de lacrimi.

Niciodată un păcătos orbit nu-şi plânge păcatele sale cele mai grozave, aşa cum îşi plâng robii lui Hristos faptele lor cele bune “Cerul însuşi nu este curat înaintea Lui. Cu cât mai vârtos urât şi necurat este omul care bea nedreptatea ca apa.” (Iov 15,15-16) adică în faţa lui Dumnezeu.

Sfinţii îngeri cei ce sunt curaţi, ca unii ce au o curăţie mărginită, sunt necuraţi în faţa prea desăvârşitei curăţenii a lui Dumnezeu. Sunt necuraţi în fata Lui şi oamenii sfinţi a căror viaţă, deşi este pe pământ, dar totodată este şi în ceruri (Filipeni 3, 20). De aceea, ei plâng şi aducându-şi pocăinţa, se scufundă din ce în ce mai mult în pocăinţă.

Căci, deşi nu mă ştiu vinovat cu nimic, a spus Sfântul Apostol Pavel, nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul (I Corinteni 4, 4).

Fără să ţină seama de marile daruri duhovniceşti, fără să ţină seama de prea îmbelşugatul Dar al lui Dumnezeu, care locuia în Apostol, el spune:

“Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătosi dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15).

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul – Cinci învăţături pe calea mântuirii

Polieleul (numele vine din grecescul πολυέλεος, de la πολυ “mult” şi έλεος “milă”), şi este format din Psalmul 134 şi Psalmul 135.

Aceşti doi psalmi formează cea de a treia citire din Psaltire la Utrenia Praznicelor Împărăteşti şi din anumite Duminici (în unele locuri, în toate Duminicile), şi în timpul tuturor celorlalte privegheri sau sărbători cu polieleu.

Numele de “polieleu” provine din repetarea frazei “Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac este mila Lui” în Psalmul 135.

În cele trei Duminici de dinainte de Postul Mare, Psalmul 136 “La râul Babilonului…” este adăugat celorlalţi doi Psalmi.

Sursa:

1. Blogul Psalţilor Patriarhiei Române

2. Blogul † Doar Ortodox †